Franţa, la mulţi ani temporar

0
0

135 de ani de când Franţa a decis ca ziua de 14 iulie să fie considerată zi naţională (în 1880, în timpul celei de a Treia Republici, s-a pus întrebarea existenţei sau necesităţii, dacă doriţi, a unei zile  naţionale), dar şi 226 de ani de la Căderea Bastiliei.

Dar ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant, şi nu ştiu câţi o ştiu, este că acel an 1789, al căderii Bastiliei, dar şi al monarhiei franceze, a reprezentat şi începutul unei dihotomii politice care ne-a rămas până azi. Personal, îi datorez curiozitatea unui prieten bun, Daniel Citirigă, care a reamintit în editorialul publicat azi de Ziua de Constanţa, că:

„până şi atât de intens folositul concept de stânga şi dreapta în politică provine de la aşezarea în cadrul Adunării Constituante, din 1789, cei din dreapta fiind susţinători ai vechiului regim, iar cei de la stânga, adepţii schimbării".

Ce mi se pare fascinant în această paralelă este felul... pe dos în care ni s-a transmis până astăzi, ca şi nemulţumirile care decurg, pe bună dreptate, din această răsturnare a paradigmei iniţiale: astăzi, în Franţa, dar aş zice că şi în alte state europene, dreapta este percepută ca fiind motorul schimbării, iar stâga continuatoarea unor practici învechite, o frână a progresului.

Să fie oare acesta şi motivul pentru care francezii nu mai au încredere în guvernul lor, pentru care creditul acordat preşedintelui François Hollande scade pe zi ce trece, pentru care această zi naţională are un gust cam amar? Francezii nu mai sunt mulţumiţi în general de stânga lor, iar venirea ei la putere, după ce mandatul predecesorului Nicolas Sarkozy s-a încheiat cu un vot „orice, dar nu iar Sarkozy" nu a fost în măsură să redea francezilor mândria la care tot visează, pe care o tot pândesc, aşteaptă.

Preşedintelui Hollande i se reproşează, în clar, exact acelaşi lucru: nu ne faceţi mândri de Franţa noastră, cuvântul ei, opinia ei, nu contează la fel de mult ca cele ale vecinilor germani, nici măcar în Uniunea Europeană nu suntem băgaţi în seamă, iar pe plan intern totul merge prost. Şomajul tot creşte, locuri de muncă nu sunt, preţurile au ajuns la limite greu de susţinut de un salariu minim care, el, nu a crescut, iar Frontul Naţional câştigă aderenţi noi cu fiecare zi care trece.

Buba cea mare de fapt aici se află: în politică. Acolo unde alegerile departamentale din primăvara aceasta au făcut ca stânga să piardă, vizibil, majoritatea teritoriilor deţinute, acolo unde dreapta nu a fost capabilă nici ea să dea un lider de talia unui Sarkozy, acolo unde legitimitatea celui care a rebotezat partidul dreptei, UMP, în Republicanii, este contestată şi chiar transformată în frondă.

Deunăzi, la un prânz de lucru, un coleg fotograf îmi spunea amărât că nu are cu cine vota în 2017, la alegerile prezidenţiale. Că Hollande e slab, că el cu Sarkozy nu va vota, nu va mai vota niciodată, şi că nu-şi va vinde sufletul până la a vota cu Marine Le Pen, candidata Frontului Naţional. „Deşi ar trebui...". De ce?, îl întreb. „Este chiar într-atât de bun politician, de plăcută ca prezenţă, de pertinentă?"

Mă priveşte în ochi şi spune, foarte abătut: „Da. Este calmă, este echilibrată, este pertinentă, are carură, are tot. Îşi conduce campania electorală ca un avocat, cum îşi face meseria, şi nu are trecutul şi dubiile unui Nicolas Sarkozy". Nu este singurul intelectual care gândeşte aşa. Numărul intelectualilor de stânga care au trecut în tabăra ei este în creştere, iar fenomenul îngrijorează francezul de rând. Acel francez care dă, bineînţeles, vina pe stânga pentru marasmul politic în care se tot zbate Franţa. Din guvernul lui Manuel Valls, un singur ministru mai are legitimitate: Emmanuel Macron, foarte tânărul ministru al Economiei şi Finanţelor, cel care a trecut cu brio o controversată lege a creşterii economice.

În rest, pulbere. Franţa somnolează deci sub privirile turiştilor, indiferenţi la facerile politicii franceze, la luptele ei intestine, la erorile unei stângi care nu a reuşit să convingă pe niciun plan. Căldură mare vara aceasta. Cineva îşi aducea aminte, pe o plajă, zilele trecute, de intrepridul preşedinte Sarkozy, cel care a fugit într-o vară până în Georgia, pentru a convinge ruşii să nu distrugă tot la Tbilisi. Hollande nu mai convinge pe nimeni, din păcate, promisiunile stângii nu s-au realizat, iar francezii sunt tot latini: timpul nu mai are răbdare nici pe aici. Emmanuel Macron, tot el, a priceput acest lucru: în 14 iulie va sărbători ziua Franţei, dar în 15 iulie a invitat orice francez sau toţi francezii care doresc să îl viziteze la minister, pentru a discuta despre situaţia economică a ţării.

În rest, domnia fricii. „La grande peur de Hollande", îşi intitula un articol de fond Le Figaro Magazine, în martie 2015. Frica aceasta este tot aici, acolo unde preşedintele în exerciţiu ştie că dacă s-ar organiza acum alegeri prezidenţiale nu ar trece în turul doi. Locul trei este un loc bun, dar nu suficient. Când profiţi de evenimentele din 7 ianuarie, din redacţia Charlie Hebdo, pentru a impune o lege a informaţiilor secrete de care nimeni nu vrea să ştie şi pe care nimeni nu o vrea, se cheamă lipsă de tact. Iar ceremonia zilei naţionale a Franţei, cu tot fastul ei colorat (mexican, căci anul acesta invitat de onoare este Preşedintele Mexicului), nu va reuşi să facă să bată inimile francezilor decât temporar. De fapt, cred că mai mult bat inimile străinilor îndrăgostiţi de Franţa...

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite