Folosirea igienică a unui cuvânt mai puţin frumos

Eu nu pot să pronunţ cuvântul ”pişat” decât după ce mă uit de jur împrejur să nu mă vadă, necum să mă audă, cineva. Dar nici atunci nu sunt sigur că îl voi pronunţa cu glas tare. Uneori îl spun în gând, dar recunosc faptul că mă uit, totuşi, puţin în stânga şi în dreapta. Când sunt furios, e altceva, nu mă mai recunoşti.

Totuşi, se vede că scriitorul Vasile Ernu nu era furios când a scris un articol deştept intitulat ”Proprietăţile politice ale pişatului”. El demonstrează că, scuzaţi, pişatul are proprietăţi politice, dacă nu aţi ştiut până acum.

În demonstraţia sa, V.E. a pornit şi de la o fotografie în care vedem doi sâni tineri, destul de obraznici, acoperiţi de un tricou alb, aparţinând unei fete aflată în plină stradă, pe care scrie, cum auziţi: ”Mă piş pe el de vot”.

Din fotografie reiese că fata aceea este o frumuseţe, o gingăşie, o floricică tulburătoare. Cum a putut ea cu guriţa ei ca o muşcată să pronunţe dezinvolt o asemenea gogomănie? Mai mult, să o şi scrie? Şi mai ales, unde?

Dar fata, în spatele căreia s-a aşezat Vasile Ernu, are oarecum dreptate, spun unii. Adică, nu se dau doi bani pe acest vot, el nu ar avea nicio valoare, e o pierdere de timp, tot ăia sunt la putere, sau vor merge la Bruxelles, numai că s-au rotit puţin. Peste aceştia se pregătesc să vină cu tăvălugul alţii, care îşi spun în gând chiar din ziua în care se anunţă rezultatul votului: ”De ce să lăsăm pe alţii să jefuiască ţara, când putem s-o facem noi mai bine? Doar avem atâta experienţă...”.

După demonstraţia fetei anonime în fruntea altor tineri, intervine la televiziune şi dialogul cu o babă ştirbă, copleşită de sărăcie, bătrâneţe şi necazuri, cam în felul următor: ”Aţi votat?” ”Da” ”Cu cine aţi votat?” ”Nu ştiu” ”Ştiţi ce sunt alegerile europarlamentare?” ”Nu ştiu”. A dat din mână a lehamite, a râs cu jena de rigoare şi a plecat grăbită, probabil să dea mâncare la găini. Cu privire la această bătrână, le amintim politicienilor care se pregătesc să se aşeze în fruntea României cântecul micului piţigoi: ”Câţi ca ea, câţi ca voi?”

Un prieten, nedus la biserică în materie de alegeri, mi-a povestit că şi el s-a, scuzaţi, pişat pe vot, dar în felul lui: a ştampilat toţi candidaţii. După ce-a terminat, din cabina vecină, a auzit un zgomot asemănător de ştampile, ca o canonadă de mitralieră, dar la scară mai mică. Furios, nu mi-a dat voie să comentez.

După spusele lui V. Ernu, ne lovim de încă un titlu asemănător, la un articol interesant, care aparţine doamnei Oana Băluţă: ”Cum am ajuns să ne pişăm pe dreptul de vot”. Acelaşi cuvânt scris negru pe alb, dar cu ghilimelele de rigoare.

Sunt câteva cuvinte în limba română care ar trebui ocolite cu puţină graţie, nu ca scriitorul Petre Barbu când vorbeşte prea pe şleau de latrinele istorice ale României, o problemă pe care tot politicienii lacomi de funcţii ar trebui s-o rezolve, după atâtea şi atâtea guvernări.

În fapt, neparticiparea la vot nu e o noutate, se întâmplă de vreo 25 de ani, când aproximativ două treimi din populaţia ţării stau acasă, sau se deplasează cu totul în altă parte decât la urnele de vot. Atitudinea lor este aceeaşi, de a se ...urina (iată un cuvânt mai potrivit, nu vă supăraţi! – s.a.) pe dezamăgitorul vot românesc, spun alţii.

Între cele două Românii, una care votează, şi alta nu, există şi o categorie de oameni, mai ales în mediul rural, care recurg la un compromis oarecum vesel, colorat, conform unui dialog real: ”Aţi votat?” ”Da, dar după ce am luat una în nas la bufet...” ”Şi acum, ce faceţi?”  Cu zâmbet: ”Mă întorc la bufet”.

Pentru acest om e mai important bufetul decât votul. Oricum, el are o atitudine mai civilizată faţă de vot, cel mult se urinează pe acesta, nu se...., cum v-am mai spus. Până la urmă, viitorul României depinde de aceste trei atitudini, plus altele, care nu fac obiectul acestui articol. Ar fi de dorit ca la apropiatele alegeri prezidenţiale să nu mai folosim vezica urinară.