Foamea

M-am dus să aprind o lumânare. Nu sunt prea bisericos, nu pot spune că merg la liturghii, utrenii sau vecernii. Şi dacă mă duc, nu stau efectiv la slujbă. Sunt, cum s-ar zice, în vizită! Salut şi plec!

Asta nu e o laudă, aşa cum nu e nici măcar o critică. E un fapt! În fine, astăzi, pentru că tot mă aflam în centru, cu o treabă, am ales Biserica de la Curtea Veche! Fiind devreme, nu era prea multă lume, căci liturghia nu începuse încă.

Şi de când am intrat, am simţit! E acel sentiment inconfundabil, oarecum zdruncinător, al permanenţei! De câte ori intru într-o biserică, indiferent de loc, oră sau tipul de slujbă care are loc în acel moment, am sentimentul că este aceeaşi slujbă! Când spun ”aceeaşi”, mă refer la faptul că am impresia că este chiar aceeaşi la care intrasem mai mult sau mai puţin întâmplător, cu o lună sau cu o jumătate de an înainte. Că oriunde m-aş duce, la orice biserică, la orice oră, în orice zi, nu există decât o singură şi interminabilă slujbă. Că intrările mele rare şi plecările mele pripite nu înseamnă nimic. Nu introduc variaţiuni, nu îmi garantează ineditul! Slujba este acolo, un proces în continuă desfăşurare, o realitate în sine, dispusă la o veşnică aşteptare. A mea, chiar!

Aspectul acesta mă fascinează. Nu e ca şi cum biserica îmi revendică prezenţa, dimpotrivă, e ca şi cum ea înţelege să fie mereu pregătită pentru vizitele mele inopinate. Acceptându-mi fără reproşuri superficialitatea, cvasi-religiozitatea mea ”epidermică”, se arată constantă, dar nu insistentă, mă primeşte fără condiţii, mă lasă să plec fără să strige după mine. Biserica îţi cere exact cât îi oferi şi îţi dă exact cât îi dai! Nu vei primi nici un canon dacă nu te spovedeşti! Nu te va împărtăşi nimeni dacă nu ceri. Da, te cheamă prin predici, îţi pretinde sau îţi propune un tip de comportament, dar mai întâi, ca să ştii toate astea, trebuie să mai şi stai pe la predicile în cauză. Cum eu nu prea stau, mă pocneşte mereu această impresie că biserica mă aşteaptă la nesfârşit, făcându-se că nu-mi observă apariţiile alintate. Uite-aşa se întâmplă că mă munceşte sentimentul bizar, că slujba la care am nimerit cumva întâmplător cu o sută de zile în urmă şi din mijlocul căreia am plecat pentru că am avut chef de-o cafea, ei bine, slujba aia continuă astăzi exact de acolo de unde am lăsat-o! Şi, culmea aroganţei, mi se pare că se întâmplă asta special pentru mine!

Mă gândesc că ăsta este rolul religiilor, al religiei, în general... să confirme! Acuzate deseori de rigiditate, anacronism sau/şi manipulare, ele îţi propun, de fapt, profunzimea ”nemişcării”. Nu este o nemişcare înţeleasă ca inerţie, ci - ca să risc un paradox - e o nemişcare dinamică. Nu fuga de/din sine, ci plonjarea în sinele cele mai adânc! Cum mai toate îţi vorbesc despre eternitate, tot ritualul lor este subordonat eternităţii. Mişcările ciclice ale ritualului se propun, astfel, ca alternativă la liniarismul oarecum triumfalist al progresului şi al evoluţiei. Dacă cele din urmă manifestă un tip de obsesie pentru ”mâine”, religiile îţi propun invariabil să pariezi pe ”acum”, pentru că eternitatea are calitatea asta de a aduna tradiţia trecutului şi promisiunile viitorului în iminenţa prezentului. Eternitatea nu este discursivă! De aceea, deşi foarte atente la trecerile de sezon sau la zilele de vârf ale calendarelor sacre, religiile dovedesc în interiorul ritualului un tip de constanţă, înţeleasă ca exerciţiu pentru eternitate.

Suntem asaltaţi de publicitate şi publicitatea ne spune întotdeauna ce a apărut ”nou” pe piaţă! Publicitatea este noul predicator, are un discurs dinamic, zgomotos, persuasiv şi imperativ. Datorită publicităţii, noutatea a devenit valoarea supremă. Ultimul model este cel mai bun pentru că este... ultimul! Cel mai nou! Aflăm asta din tot felul de detalii care sunt prezentate cam în acelaşi fel în care oamenii din vechime vorbeau despre miracole supranaturale! Citim pe undeva despre noile descoperiri ştiinţifice şi ne bucurăm - atinşi de o fudulie oarecum hilară, pentru că este oleacă impostoare - pentru progresele tehnice ale omenirii, ca şi cum fiecare dintre noi ar fi contribuit la munca geneticianului x sau a fizicianului y! Amuzant e că sentimentul este oarecum religios! În fond, creştinul se simte capabil de viaţă veşnică pentru că Hristos a făcut viaţa veşnică posibilă! Azi ne simţim capabili (în parte) să ajungem pe Marte, doar pentru că o mână de oameni specializaţi au demonstrat că acest lucru ar fi posibil din punct de vedere teoretic. Credem în evoluţia speciei, uitând de iraţionalitatea subînţeleasă în acel ”credem”! Ni se propun transformarea, schimbarea, mişcarea, mutarea, ca singurele valori indubitabile.

Uităm de faptul că, în esenţă, schimbarea este o traumă! Un copil nu va privi plecarea pe termen lung (sau definitivă) a unui părinte ca pe o chestie inedită, ci ca pe o problemă! Dacă-l muţi de la o şcoală la alta, de asemenea! Iar un animal nu va vedea în mutarea lui dintr-un habitat în altul (chiar şi similar) ca pe o treabă amuzantă. Nici dacă îl laşi acolo unde era, dar schimbi mediul în jurul lui. Am mai scris undeva despre tigroaica dintr-o rezervaţie! Făcând un experiment, cercetătorii au sustras din teritoriul ei un trunchi putred, de copac. Atât! Observând absenţa inexplicabilă, felina a evitat zona timp de câteva zile, apoi a recuperat-o din aproape în aproape, cu suspiciune! Când a zis ”partir c’est mourir un peu, mais mourir, c’est partir beaucoup”, Alphonse Allais a ştiut exact ce spune. A sintetizat eficient şi cu umor (poate că de aceea atât de eficient!) problema fundamentală a epocii moderne: mişcarea ca asumare a mortificării! Transformarea - ca abdicare în faţa atotputerniciei morţii! Să nu uităm, Allais este autorul celebrului ”Marş Funerar compus pentru ceremonia de înmormântare a unui mare om surd”, alcătuit din nouă măsuri... mute! Tăcerea absolută ca muzică desăvârşită!

Asistăm, de fapt, la un prohod vesel al omului. Puternic cosmetizat, injectat artificial cu adrenalină, spectacolul lumii de azi este fundamentat pe ideea că toţi murim, şi gata! În schimb, viaţa eternă e un moft, e demodată, pentru că e... ”so yesterday”! Cum Noutatea e noul dumnezeu, viaţa veşnică e izgonită în universul basmelor, al poveştilor pentru copii, e anexată la colecţia de păgânisme ale minţii! Murim şi acesta este singurul adevăr, iar dacă tot se întâmplă astfel, nu ne mai rămâne decât se ne agităm cât mai tare, manifestând astfel pretenţia (considerată un drept!) de a se consemna prezenţa noastră măruntă, efemeră, cumva absurdă. Alergăm, strălucitor, spre moarte, şi o facem pentru că aşa e logica lui azi! Aşa e raţional să acceptăm! Aşa ne spun noile descoperiri... Aşa că viaţa este o pauză publicitară între nefiinţa de dinainte de naştere şi nefiinţa de după moarte! Între cele două realităţi de nezdruncinat facem tot: ne acuplăm în neştire, dezgustaţi de monotonia monogamiei, ne schimbăm joburile cât mai des, uimiţi că oamenii erau cândva capabili să fie, de exemplu, tâmplari timp de-o viaţă, în aceeaşi prăvălie, ne construim cariere care se dovedesc cu atât mai de succes cu cât corporaţia ”mamă” ne aruncă în cât mai multe colţuri ale lumii! Dezrădăcinarea este noul acasă!

Poate că de-aia am de fiecare dată când intru într-o biserică, tipul acesta de uimire! Este un ”acasă” atât de profund în nemişcarea dinamică a ritualului, tocmai pentru că ritualul ”se ţine de cuvânt”. Nu se contrazice, nu mă seduce cu ultimele noutăţi. Îmi spune, în schimb, că oricâte lucruri s-ar schimba pe lume, e acolo, pentru mine, cel care intru şi ies din biserică după cum îmi vine, e acolo să-mi redea buşteanul sustras din teritoriul minţii mele.

Eram în pat când m-a sunat mama! Ştia că, de regulă, sunt în picioare pe la şapte jumate, aşa că nu i s-a părut că riscă să mă trezească la opt jumate! ”Hristos s-a înălţat!” mi-a zis ea, veselă, cu vocea din totdeauna şi mi-a spus-o aşa ca şi cum se cuvenea să fie prima care să mă anunţe! Doar că mamele nu ”anunţă” copilul de ceva! Informaţia ei este spre asimilare şi spre aplicare: ”Masa e gata!” nu e de natură să-l facă pe copilul înfometat conştient de un fenomen domestic anume, ci e o invitaţie la masă, la potolirea foamei! Aşa că, bisericos ori ba, afirmaţia ”Hristos s-a înălţat!” nu a rămas pentru mine o simplă ştire matinală. Venind dinspre mama, a fost un fel de împlinire a unei aşteptări pe care, poate, nici eu nu ştiam că o am! A fost răspunsul ei la un fel de foame, a mea, de care nu-mi dădeam seama!

Aşa că azi m-am dus la biserică şi, pocnit de sentimentul familiarului, mi-am dat seama că între acest sentiment şi cel produs de vocea mereu la fel a mamei este o legătură absolut naturală. Aşa că am aprins o lumânare, am renunţat la religia zglobie a morţii şi, preţ de-o flacără, am acceptat oferta veşniciei: ”Adevărat s-a înălţat, mamă!”