Filmul lui Porumboiu la Choisy-le-Roi. Note politice

Corneliu Porumboiu

Cum să aduci România un pic mai aproape pe harta Europei? Timp de 15 zile oraşul Choisy-le-Roi a vorbit despre România în toate felurile ei: sociale, artistice, politice, culinare. Într-un cartier francez cu rezonaţe anarhice, „Metabolismul“ cineastului român e profund politic...

Am ajuns la Choisy-le-Roi, invitată fiind să particip la o dezbatere după proiecţia filmului „Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” al regizorului Corneliu Porumboiu, alături de Nicoals Triffon (autor al unei monumentale monografii „Lea Aroumains”, NonLieu, 2013). Încet - încet am dus dezbaterea către o lectură „politică” a filmului.

Important nod de comunicaţii, oraşul Choisy-le-Roi e situat la 12 km sud –est de inima Parisului şi, ca şi capitala Franţei, e tăiat în două de Sena.  De la publicul venit să vadă filmul lui Porumboiu aflu că  în Choisy-le-Roi există un cartier de case (destul de burghez) care se întinde pe străzi cu nume de anarhişti: dacă în 1911 celebra bandă a lui Jules Bonnot spărgea bănci şi semăna teroare printre  francezi, o sută de ani mai tîrziu ilegaliştii fac parte din imaginarul anecdotic şi din cotidianul administrativ al choisisienilor îmburgheziţi. Deloc anecdotic, Partidul Comunist Francez (PCF) e încă viu şi nevătămat, tradiţional implantat în acest orăşel de pe malul Senei, ai cărui locuitori îşi aleg, constant şi fără întrerupere, doar primari comunişti, din 1960 încoace. În fine, Choisy-le-Roi e înfrăţit cu comuna Tîrnova din România din 1998.

Sub titlul destul de inspirat „fotograful Luca Casavola şi ţăranii săi care stau la porţi am scris cu altă ocazie, despre piesa „Amalia respiră adînc” de Alina Nelega, pusă în scenă de Bobi Pricop şi interpretată de Codrina Pricopoaia, va merita să scriu cîndva. Mă opresc acum la filmul lui Porumboiu  şi la modul cum a fost receptat de francezii din Choisy-le-Roi.

O carte bună, un film bun, îţi dezamorsează sau îţi armează obsesiile. Nu ascund că spectatorii francezi din sală – cinefili care au făcut o paralelă între lentoarea din filmele lui Wong Kar-wai şi veşnicia din filmul lui Porumboiu – au fost un pic dezamăgiţi, se aşteptau la mai multă vervă din partea realizatorului care i-a făcut să rîdă la „A fost sau n-a fost?”. Le-am răspuns că îţi trebuie destulă subtilitate şi în orice caz un grad înalt de maturitate artistică pentru a-ţi permite să faci un film unde nu se întîmplă nimic. Porumboiu îşi permite luxul acesta. Despre ce e filmul lui? Despre un regizor care lucrează la un mare „film politic” şi e gata să rescrie scenariul numai ca să prelungească cît mai mult cu putinţă timpul dorinţei, intensitatea ei,  faţă de o actriţă distribuită într-un rol secundar. Metabolismul unei seducţii mediocre, în fond. Forţa lui Porumboiu nu e în subiectul de romanţă ratată, forţa lui Porumboiu e stilistică. Estetica lui – cea a intervalului fix, e o etică – cea a responsabilităţii şi a limitei. Povestea avansează (stă pe loc) în calupuri de 17 planuri secvenţă. Ce pui în acest spaţiu-timp limitat trebuie să fie justificat. Lecţia personajului-regizor din film către personajul-actriţă e cheia etică: o clipă dacă te vezi într-un cadru, clipa aceea trebuie să fie legitimă, conţinută pe dinăuntru. Daniel Davisse, primarul care şi-a încheiat mandatul la Choisy le Roi în martie trecut, a văzut filmul în aceeaşi cheie „politică”: suntem tot timpul în faţa unor alegeri. De ce o luăm la stînga, de ce o luăm la dreapta?

Cîtă substanţă, cîtă legitimitate este în actul de a alege un preşedinte şi nu altul? Ce facem cu intervalul (de ministru, de preşedinte) care ni s-a dat prin vot?

La sfîrşitul dezbaterii, o doamnă mi-a mărturisit una din dilemele ei de locuitoare a Choisy-le-Roi înfăţit cu Tîrnova din România. Ei vor foarte tare să sprijine şcoala din sat, dar ce te faci dacă religia e, în şcoală, pe primul plan? Ok, oamenii aceştia vor să ne tragă spre Europa valorilor lor (banii lor, valorile lor). Pentru francezi (comunişti sau nu) religia e o afacere de familie, intimă şi discretă, iar şcoala publică sută la sută laică. Pentru toţi ceilalţi există şcoli (catolice) private. Punct şi de la capăt.

Mi-am salvat faţa amintindu-mi că unul din candidaţii la preşedinţie gîndeşte la fel: orele de religie n-au ce să caute în şcolile publice. Monica Macovei a îndrăznit o poziţie şi o temă de campanie sacrosantă pentru români.

Ei da, România „l’amie lointaine” ar fi mai aproape, mi-a răspuns franţuzoaica.