Filme de top. Adică de festival

Presupun că mintea românilor este încă stăpânită de febra Revelionului. Aṣa cum, în ultima săptămână a anului, mă lăsau să cred toate jurnalele, care îṣi deschideau ediṭiile cu aceste ṣtiri “de sezon”, până când s-a năpustit peste ṭară urgia iernii, ce a aruncat ṣi în acest an dubiul asupra capacităṭii autorităṭilor de a gestiona situaṭii de criză, dincolo de ritualul alcătuirii de celule (tot de criză).

Noroc că mai există la noi ṣi oameni care, în domeniul în care fac performanṭă, reuṣesc să realizeze proiecte cu detentă temporală. Ceea ce ar fi chiar mai uṣor, dacă pe parcurs nu ar interveni ṣi întâlnirea cu autorităṭile.

Cristian Mungiu este unul dintre cineaṣtii generaṭiei de mijloc, care ṣi-a dat seama că nu-i poate fi lui bine, dacă domeniului său îi e rău. Este un regizor care a decis că cinematografiei româneṣti nu îi sunt de ajuns numeroasele premii, câṣtigate de el la festivaluri internaṭionale, între care patru la Cannes – Palmes d’or, primul pentru România, ṣi FIPRESCI, pentru 4 luni, 3 săptămâni ṣi 2 zile (2007) ṣi cel pentru scenariu, pentru  După dealuri (2012), în care ṣi tinerele actriṭe conduse de Mungiu au fost premiate, ca fiind cele mai bune.

Nici lui, nici colegilor săi de generaṭie, precum Tudor Giurgiu sau Alexandru Solomon, nu li se pare eficient felul în care se fac finanṭările producṭiilor din fonduri publice româneṣti, gradul de integrare cu sistemele de finanṭare europene ṣi mai ales felul în care este gestionat sistemul de distribuṭie a filmelor, în sălile deṭinute de autorităṭile publice.

Aceṣti cineaṣti sunt conṣtienṭi că, fără un public semnificativ  în România, filmele lor pot câṣtiga trofee ṣi umple sălile pe alte meridiane, dar nu vor contribui la formarea unei culturi cinematografice, pentru care Mungiu pledează, căci cere să fie introdusă chiar ṣi în curricula ṣcolară.

De aceea, cineaṣtii fac ṣi muncă de organizatori, punând la cale evenimente prin care să aducă filmul românesc, prin noile sale producṭii, dar ṣi pe cel de valoare, european ṣi american, nu doar în oraṣele unde accesul la film este facil, ci ṣi în locurile unde nu mai există săli de cinema.   

Cu acest gând, că trebuie să evoluăm într-un spaṭiu european, ṣi nu într-unul românesc feudalizat, a iniṭiat Cristian Mungiu, în 2010, festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, unul din evenimentele de succes ale toamnei bucureṣtene, pe care l-am semnalat la momentul potrivit (v. Un festival cât o vacanṭă).

Din 2 ianuarie, iată că filmele de top revin, într-o prezentare concentrată, într-un Best of al ultimului an de piaṭă cinematografică. Compania Voodoo Films prilejuieṣte astfel amatorilor (adică celor care, de sărbători, nu s-au lăsat răpuṣi de mâncare, papioane ṣi corsete) un început de 2015 plin de bucurii pentru minte, de care e bine să profităm, că nu se ṣtie cum va continua anul!

Sprijinit de distribuitorii Independenṭa Film, Parada Film si Asociaṭia Macondo ṣi găzduit de Uniunea Cineaṣtilor din Romania, la Cinema Studio din Bucureṣti, Cristian Mungiu ṣi echipa sa ne propun, pană în 8 ianuarie, să vedem ce s-a distribuit mai bun (adică mai premiat) ṣi mai incitant (adică mai discutat) în cinematografele din toată lumea, în ultimul an.

Cele ṣapte zile de regal cinematografic se vor deschide cu Colivia de aur, dramă hiperrealistă, pe care abia aṣtept s-o vizionez, fiindcă am ratat-o la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Nu-mi poate lipsi dintre referinṭe, după ce, văzând în America, acum mai bine de un deceniu, remarcabilele sale 21 de grame, l-am aṣezat pe regizorul filmului, Diego Quemada-Díez, între realizatorii pe care trebuie să-i urmăreṣti în tot ce fac, fiindcă au o manieră personală de a povesti cinematografic, o manieră care produce disconfort ṣi-ṭi dă de gândit.

La Jaula de Oro

Din aceeaṣi categorie must see fac parte pentru mine ṣi fraṭii Joel ṣi Ethan Coen, prezenṭi la Studio cu o întoarcere în lumea rockului anilor ’60, Inside Llewyn Davis, care nu i-a lăsat deloc indiferenṭi pe critici, ba dimpotrivă. Ṣi tot din lumea „glamoroasă” a showbiz-ului american îṣi extrage povestea maestrul „horror-ului veneric”, sarcasticul canadian David Cronenberg, oferind actriṭei Julianne Moore, în al său Drumuri spre stele, ṣansa de a câṣtiga Premiul de interpretare feminină la Cannes 2014.

Alte filme din program au intrat deja sau vor intra în difuzare în România, deoarece, ca prin miracol, în ciuda numărului îngrijorător de mic al intrărilor la cinematografele româneṣti, mai ales pentru filmele de artă, ele ajung totuṣi pe ecranele noastre, la un scurt interval de la lansarea lor mondială. Este ṣi cazul filmului lui Paolo Sorrentino, La Grande Bellezza, câṣtigătorul Oscarului ṣi al Globului de Aur 2014 pentru film străin, al BAFTA pentru film în altă limbă decât engleza ṣi al Academiei Europene de Film, între altele.

In Order of Disappearance

Cine nu gustă frumuseṭea putrefactă, se poate lăsa incitat de două hituri ale competiṭiei Festivalului de la Berlin, realizate în tuṣe negre: thrillerul In ordinea dispariṭiei, de regizorul Hans Petter Moland ṣi comedia Patimile Mariei, cu care actriṭa Anna Brüggemann a câṣtigat Ursul de Argint, pentru scenariul acestui film regizat de fratele ei, Dietrich Brüggemann.

Tot pentru cei doritori de senzaṭii tari, organizatorii au programat alte două thrillere apreciate în 2014: bizarul Borgman, propunerea Olandei la Premiile Oscar, ṣi franṭuzescul Legături de sânge, remake încărcat de vedete, între care Clive Owen ṣi Marion Cotillard.

Blood Ties

Nu doar pentru că a câṣtigat Premiul Juriului la Cannes, în 2013, alături de alte ṣapte, acordate de Academia Japoneză, ar trebui văzută povestea scrisă ṣi regizată de Hirokazu Koreeda. Ci pentru că Aṣa tată, aṣa fiu este o istorie emoṭionantă, cea a unui cuplu care descoperă că fiul lor iubit nu este, de fapt, al lor.

Tot pentru a vedea cum ṣi cât rezistă cercul în care trăieṣte un cuplu postmodern, pus la încercare de o situaṭie de criză, mă voi duce să văd filmul The Broken Circle Breakdown, cu care belgianul Felix van Groeningen a câstigat César-ul pentru film străin în 2014.

Deṣi nu sunt o fană necondiṭionată a lui Lars von Trier (aṣ revedea oricând Breaking the Waves sau Dancer in the Dark, aṣ revedea mereu Melancolia, dar nu ṣi Dogville), cred că, după marea controversă iscată de vreo doi ani, Nymphomaniac, volumele 1 & 2 trebuie văzute integral, din respect pentru un creator care a declarat de curând că nu ṣtie dacă va mai fi capabil să facă film. Pentru că se tratează împotriva dependenṭei de droguri ṣi de alcool, sub care declară că ṣi-a realizat opera până acum. Mi-l închipui cu greu pe cel mai mare regizor danez al ultimei jumătăṭi de veac făcând terapie în cerc/grup, la Alcoolicii Anonimi. Mai curând îmi place să-mi închipui că fondatorul Dogmei 95 face acolo muncă de cercetare, pentru un nou film. Dar, în caz că mă înṣel, ultimul lui film “dependent” trebuie văzut.

Cu siguranṭă n-aṣ ezita să revăd Only Lovers Left Alive (impropriu tradus Indrăgostiṭii mor ultimii), pentru stilistica sa impecabilă. Independentul american Jim Jarmusch nu se dezminte, construieṣte o hipnotică lume, comică ṣi sentimentală, gotică în spirit, modernă în mijloace. Nominalizată la Palme d’Or în 2013, pelicula este povestea unei iubiri peste veacuri, a doi eleganṭi vampiri, care preferă să îṣi procure “marfa” (adică sângele decontaminat), în eprubete de spital. Pe cât posibil.

La Best of 2014 vom putea (re)vedea The Search, un alt film nominalizat la Palme dÓr în acest an. Inspirat de filmul omonim al americanului Fred Zinnemann, cel scris ṣi regizat de francezul Michel Hazanavicius alege ca fundal conflictul armat din Cecenia, dintre forṭele militare ruse ṣi forṭele separatiste, ce luptau pentru independenṭa statului. Un frate ṣi o soră, despărṭiṭi de conflictele acestui război, se caută în această lume scoasă din ṭâṭâni ṣi se regăsesc în final, purtând însă cicatricile acestei coborâri în infern, ale violenṭei cu care s-au întâlnit ṣi pe care au învăṭat-o, ca să poată supravieṭui. Reîntâlnirea fraṭilor se realizează datorită eforturilor a două activiste ale unui ONG internaṭional pentru pace, interpretate de deṭinătoarea Globului de Aur, Annette Being, ṣi de soṭia regizorului, Bérénice Béjo, deṭinătoare a unui César (pentru rolul din Artistul, 2012) ṣi a premiului pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes 2013 (pentru Trecutul, regizat de iranianul Asghar Farhadi).

  Cristian Mungiu, Bérénice Bejo şi Michel Hazanavicius  

Autorul dramei Căutarea, Michel Hazanavicius, a fost invitatul lui Cristian Mungiu la Bucureṣti, în octombrie, la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.

Sanda Viṣan - Nu aveam intenṭia să mă întorc în timp atât de mult, încât să vă pun întrebări despre bunicii dv., dar mi se pare că filmul The Search arată interesul pe care îl aveṭi pentru această regiune din extremitatea estică a Europei, în care Rusia doreṣte să facă jocurile.

Michel Hazanavicius - E adevărat că există o legătură cu bunicii mei, dar nu este un interes de natură geografică, fiindcă bunicii mei erau originari din Polonia ṣi Lituania.

S.V. - Când au părăsit bunicii dv. regiunea ?

M.H. - Au plecat în anii ’20, fiindcă erau evrei din Europa de Est, victime ale pogromurilor.

Interesul meu pentru ceceni provine mai curând din faptul că sunt un popor zdrobit. Venind dintr-o familie evreiască, sunt sensibil la soarta unui astfel de popor.

S.V. - Dar este acesta un subiect de interes în Franṭa, atât în mediul politic, cât ṣi în rândul societăṭii civile?

H.M. - Oamenii nu sunt interesaṭi din multe motive, nu atât pentru că nu i-ar interesa aceste probleme, ci din cauza felului în care le sunt prezentate, ca nefiind un eveniment major.

Eu cred contrariul, mie mi se pare că politica domnului Putin în regiune reprezintă un element major de neînṭelegere a Europei de azi. Faptul că îṭi permiṭi să ucizi 300.000 de oameni într-o ṭară mi se pare o chestiune importantă.

­In cinematografie, există subiectul ṣi e adevărat că uneori caracteristicile emoṭionale sau vizuale ale peliculei deschid drumul spre subiect. Altfel spus, nu sper ca oamenii să vină să vadă un film despre Cecenia, ci să vină să vadă un film, pur ṣi simplu. Dacă prin intermediul filmului devin sensibili ṣi la problematica cecenă, cu atât mai bine. 

S.V. - Aṭi lucrat cu actori din Cecenia ṣi Rusia. Cum au decurs lucrurile, din moment ce nu le vorbiṭi limba ṣi, în plus, aṭi lucrat, pentru rolul principal, cu un copil, care poate că este doar  un pic mai mare decât cei nouă ani ai personajului?

M.H. - Sunt mai multe tipuri de actori în acest film. Ruṣii sunt actori, ṣcoala lor de actorie este excelentă. Cecenii sunt amatori. Sigur că au interpretat, când i-am filmat, dar sunt cu toṭii actori amatori.

Copilul are chiar nouă ani ṣi lucrurile au mers cu el ca ṣi cu orice alt copil: încerci să-i captezi interesul, să-l faci să-i placă jocul, să-i cunoṣti ritmurile, momentele când se concentrează. Uneori dă totul în primele două duble, alteori trebuie să reiei, să reîncepi, să ai răbdare, să renunṭi temporar, ca să-l laṣi să respire. Cu un copil nu poṭi lucra aṣa cum o faci cu un actor. E complicat să lucrezi cu copii, cu actori amatori ṣi într-o limbă străină. Mi-a luat mai mult timp decât mă aṣteptam, dar am făcut tot ce s-a putut.

In 2012, Hazanavicius a câṣtigat 5 Oscaruri, 3 Globuri de Aur, 7 premii BAFTA ṣi alte 140 de premii la festivaluri internaṭionale, cu emoṭionantul film (aproape) mut Artistul, istoria unui actor american, vedetă la Hollywood, înfrânt de intrarea pe piaṭa cinematografică a sonorului, dar salvat prin iubirea noii stele a filmului sonor, căreia cândva el i-a acordat o ṣansă. Inainte de acest hit internaṭional,  a lucrat în televiziune ṣi în publicitate, pentru firme de prestigiu ṣi apoi a cunoscut succesul pe piaṭa franceză cu două parodii ale filmelor cu spioni ṣi fete frumoase, OSS 117: Cairo, cuib de spioni (2006) ṣi OSS 117: pierdut în Rio (2009).

Sanda Viṣan – Aṭi putut realiza The Search în 2014, fiindcă înainte aṭi câṣtigat premiul Oscar? De aceea v-aṭi putut permite să faceṭi această alegere tematică, care altfel e mai greu de finanṭat?

Michel Hazanavicius - Da. Există puṭină confuzie între subiect ṣi film.

Pe hârtie, un film despre Cecenia, cu actori care vorbesc limba maternă, căci nu toṭi vorbesc engleza în film, intimidează puṭin. Finanṭatorii îṣi spun că nu îl pot vinde la televiziune, că se pune întrebarea cine vrea să vadă aṣa ceva, etc. Câṣtigarea premiului Oscar mi-a permis să mă bucur de un credit sporit, în orice caz pentru acest film, pe care am avut ṣansa să-l realizez. N-ar fi rău ca filmul să aibă ceva succes, astfel încât să pot continua.

S.V. - Mă întreb de ce păreṭi să simṭiṭi nevoia de a face întotdeauna un rapel cinematografic. Chiar ṣi pentru Search menṭionaṭi sursa de inspiraṭie. S-ar putea crede că este un remake, ceea ce filmul dv. nu este defel. E un film plin de emoṭie, foarte puternic, cu momente cinematografice excelente. Nu este în niciun caz o punte către filmul care l-a inspirat. De ce faceṭi, totuṣi, această menṭiune?

M.H. - Pentru că în procesul de creaṭie filmul acela a fost important, a deblocat anumite lucruri ṣi am considerat că este o bună cale de apropiere. Povestea acestui copil vine din acel film ṣi nu am vrut să mint. Nu am vrut să-mi prezint filmul, fără a vorbi de cel originar. Am cumpărat drepturile ṣi astfel m-am eliberat, am putut păstra ce am vrut. Nu a trebuit astfel, juridic vorbind, să fac pe ṣmecherul. Am considerat că este cinstit să aduc un omagiu filmului care m-a inspirat. Nimeni nu cunoaṣte acel film. Ne-a costat mai mult decât alte lucruri, dar aṣa mi s-a părut onest.

S.V. - Mi se pare că sunteṭi un regizor caracteristic al acestei epoci postmoderne, în sensul că faceṭi întotdeauna referinṭe cinematografice, folosiṭi chiar fragmente ca atare, montându-le altfel ṣi obtinând un efect diferit. De unde vine această dorinṭă de a rămâne în teritoriul cinematografiei, ca ṣi cum inspiraṭia direct din realitate n-ar fi interesantă?

M.H. - Cred că ce spuneṭi a fost adevărat până la filmul Artistul. Nu mai este. Cu Search am încercat tocmai să fac lucrurile altfel. Peliculele produse la început izvorau din conṣtiinṭa faptului că suntem în lumea filmului, la cinema. Erau jocuri formale, puṭin ludice, bazate pe un fel de pact cu spectatorul, căruia îi făceam cu ochiul, plasând mici surprize sau capcane. Acestea permiteau gluma.

The Search

Apoi m-am schimbat radical. Este evidentă fractura dintre filmele de început ṣi Search, care este, într-un fel, mai clasic, în sensul că este mult mai direct, are foarte puṭine referinṭe sau chiar deloc. O parte a filmului ar putea fi considerată a fi înrudită cu Full Metal Jacket, fiindcă este povestea dezumanizării unui tânăr soldat. E aceeaṣi temă, dar n-am încercat să fac nici cea mai mică referinṭă. E un moment în film în care tânărul, care a trecut printr-un eveniment traumatic, nu mai vorbeṣte, dar ascultă muzică, Călătorie la capătul infernului, de Jerome Kern. Aceasta e singura referinṭă.

E adevărat că în acest film am încercat să am o legătură mai directă între poveste ṣi spectator.

S.V. - Prin contrast, filmele care v-au făcut binecunoscut, chiar celebru, adică cele două OSS 117 ṣi Artistul trăiesc în special prin referinṭe. Trebuie să cunoṣti bine background-ul, pentru a le aprecia în mare parte. Deṣi, trebuie s-o spun, sunt multe momente de emoṭie reală în Artistul, care sunt de sine stătătoare, trăiesc în afara referinṭei. Cunoaṣterea referinṭei îmbogăṭeṣte însă filmul. Aṭi trecut, să spunem, de la stilistică la realitatea crudă, din Search.

Să fie oare utilizarea fragmentelor din alte opere caracteristica acestei epoci, care nu mai produce unitatea operei decât prin asocierea fragmentarului?

M.H. - Nu. Eu nu  văd aceste filme ca fiind alcătuite numai din referinṭe. De altfel, încerc să alcătuiesc mai multe niveluri de lectură: emoṭia pe care aṭi simṭit-o ṣi dv. în Artistul. Cred că ṣi OSS 117 produce emoṭie. Copiii de 8 sau 10 ani, de pildă, îl adoră ṣi nu au nici cea mai vagă idee despre referinṭe cinematografice, ascunse în film. Multor copii le place ṣi Artistul ṣi ei nu-l cunosc pe Orson Welles sau pe Chaplin.

Espions OSS 117

Incerc să construiesc straturi, pornind de la primul, care este povestea, lucrurile cele mai simple. Nu lucrez pentru cinefili sau universitari, ci pentru public. Există publicuri mai mult sau mai puṭin sofisticate ṣi îmi place când cineva îmi spune, de pildă, despre OSS 117 , că e prima oară când se bucură de film alături de fiul său, chiar dacă din motive diferite.

Chiar ṣi în filmul Search există un nivel politic, istoric, care este important pentru mine, fiindcă spune o poveste nespusă până acum, fiindcă face dreptate unor oameni ṣi adevărului. Dar aceasta nu mă împiedică să fac cinema, să urmez calea unei cercetări vizuale, sonore, muzicale, stilistice. Fac tot felul de căutări, fără a afecta nivelul direct al lecturii.

Dincolo de asta, aveṭi dreptate, există ceva, care nu ṣtiu dacă e postmodern sau nu, dar care depăṣeṣte cinematograful. Se numeṣte reciclare: în gastronomie, în industrie, în muzică, se fac lucruri noi, din bucăṭi vechi. La fel, în literatură, în film. Tarantino face asta foarte bine, mulṭi regizori o fac. Nu cred că reciclarea stă în calea invenṭiei. Cred că Tarantino e mai inventiv în oricare din filmele sale, decât este Iron Man 12 sau 14, dar este o invenṭie care se joacă cu codurile. Suntem saturaṭi de coduri, publicul este educat, a văzut multe filme. Este, deci, un joc suplimentar.

Acum întrebarea este: cum faci ceva credibil azi? Un mare specialist al comediei muzicale îṣi punea o întrebare care îl tulbura: cum se face că, la un film muzical, oamenii încep dintr-odată să cânte ṣi să danseze. N-are niciun sens. La fel, în film, de ce vor oamenii să-i creadă pe actori, pe care îi cunosc ṣi care le vor povesti că sunt dentiṣti sau poliṭiṣti. Nu există vreo explicaṭie. Problema este de a integra această chestiune a codurilor într-un proces creativ.

S.V. - Când aṭi elaborat Artistul, v-aṭi gândit să contaṭi pe elementul de surpriză, pe care un film mut îl poate aduce pe piaṭă?

M.H. - Nu, am făcut puṭine calcule. Azi, când văd succesul de care s-a bucurat filmul, mă gândesc că la început aṣa ceva nici nu intra în discuṭie. Visul meu secret era să fac ceva bani din faptul că va rula în multe ṭări, fiindcă în film nu există bariera limbii vorbite. Este ceea ce am vândut finanṭatorilor, pentru a-i convinge. A avut mai mult succes decât am sperat, dar succesul vine din film, nu din circumstanṭe.

Pelicula s-a născut dintr-o intenṭie egoistă, fiindcă în primul rând am făcut un film pentru mine. Speram să-l pot împărtăṣi cu alṭii, dar nu credeam că va fi atât de popular. Cred că a venit la momentul potrivit, oamenii aveau poftă de aṣa ceva, ca o întoarcere la surse, după atâtea efecte special. Dar nu am calculat niciun efect de surpriză. Le-am mulṭumit finanṭatorilor că mi-au permis să fac filmul în acest chip.

S.V. – Să înṭeleg că nu aveṭi o strategie de carieră cinematografică?

M.H. - Nu, nici una. Singura mea credinṭă este că încerc să mă impun. Uneori reuṣesc, alteori, nu. Dar nu vreau să mă impun cu un film care nu este profund sincer. Doresc să mă afirm cu ceva în care cred.

S.V. - Excepṭia culturală franceză vă ajută mult în cinema?

M.H. - Desigur. Este o modalitate de finanṭare specială, care ne permite să facem 250 de filme pe an. Aceasta se întâmplă nu pentru că avem un public sau cineaṣti mai buni, ci pentru că avem un sistem care funcṭionează foarte bine. Astăzi însă sistemul este ameninṭat de digital, de piraterie, de faptul că deciziile se iau acum în comun, la Bruxelles, unde nu toṭi au aceleaṣi interese cu noi. Excepṭia permite realizarea multor filme, care sunt foarte diverse.

S.V. - Dv., care sunteṭi un fan al filmelor americane, spuneṭi aceasta?

M.H. - Cinematograful american are alt mod de finanṭare, de fabricare…

S.V. - Ṣi de distribuṭie, care poate strivi producṭia europeană?

M.H. - Da, dar acolo vorbim de interese economice, care nu-i privesc nici pe realizatori, nici pe actori, nici chiar pe producători, nici chiar industria cinematografică, ci marile grupuri multinaṭionale. Cred chiar că Statele Unite au interesul să apere producṭiile locale, europene, pentru un motiv foarte simplu: noi suntem cei care creăm dragostea ṣi gustul pentru film, noi luptăm împotriva pirateriei.

Ce li se poate întâmpla mai rău americanilor este tocmai ca noi să nu mai avem industrie, să acceptăm pirateria, prin care un produs cinematografic iese de pe piaṭă. Or, azi avem o piaṭă destul de sănătoasă ṣi încercăm să luptăm împotriva pirateriei, pentru a ne apăra industria.

S.V. - Sistemul bun pe care îl aveṭi în Franṭa nu v-a împiedicat totuṣi să trimiteṭi anul trecut o scrisoare deschisă preṣedintelui Franṭei, nu-i aṣa?

M.H. - Desigur. Avem un sistem bun, care trebuie însă adaptat la schimbările survenite, mai ales la revoluṭia digitală. Ṣi trebuie apărată Europa. Sistemul francez permite ṣi finanṭarea filmelor din alte zone.

S.V. – Cristian Mungiu a beneficiat de acest sistem.

M.H. - Din fericire pentru toată lumea. Abderahmane Sissako a făcut un film în Mauritania tot cu fonduri franceze, graṭie acestui sistem. La fel, Asghar Farhadi, din Iran. Sistemul francez îṣi asumă obligaṭii financiare faṭă de alte cinematografii din Europa, Orientul Mijlociu, sau Africa Neagră.

Nu ṣtiu dacă filmul Când se lasă seara peste Bucureṣti sau metabolism, scris ṣi regizat de Corneliu Porumboiu, este rezultatul acestui sistem de finanṭare francez, dar ṣtiu că această peliculă, inclusă ṣi ea în Best of, este co-produsă de Sylvie Pialat. Am avut ocazia să o cunoaṣtem pe producătoarea franceză la ediṭia din 2013 a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, când Cristian Mungiu a invitat-o, în cadrul interesantei retrospective dedicate regretatului ei soṭ, Maurice Pialat.

Aṣadar, evenimentul cinematografic pregătit pentru începutul lunii ianuarie 2015 nu trebuie ratat, atât pentru valoarea peliculelor înscrise în program, cât ṣi pentru a susṭine efortul acestor cineaṣti români, de a ne menṭine conectaṭi cultural cu continentul european.