Festivalul George Enescu 2025. A doua săptămână...
0Fix cronologic, a început la Sala Palatului cu concertul Orchestrei Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, vechi oaspete super-apreciat de publicul festivalului. S-a văzut prin afluența din seara de duminică 31 august. Cum probabil fusese și în cea anterioară. Bagheta i-a revenit lui Daniel Harding pentru un program Enescu – Beethoven – Brahms, afiș tipic iubit de spectatori, în care solist a fost, ca debutant la FGE, pianistul Seong-Jin Cho pentru primul concert beethovenian.
Orchestra romană are o valoare intrinsecă, fapt dovedit încăodată. Sunetul este compact și cheia ansamblului o dețin partidele de coarde, de stupefiantă omogenitate și calitate, cu viorile în prim plan. Nu înseamnă că restul instrumentiștilor nu sunt relevanți prin înalta lor ștachetă, iar personalitatea tuturor iese în evidență chiar în însoțirea pianului-solist, ca să nu vorbim de „Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73” de Brahms sau „Pastorala-fantezie” de Enescu.
Viori cu sunet încântător s-au auzit în prima mișcare brahmsiană (Allegro non troppo), tempii largi induși de dirijor dând pe alocuri gravitate discursului muzical. Da, Harding este un adept al dilatării lor, în scopul facerii loc pentru zămislirea de expresii. Tema principală a fost valsată cu eleganță, în timp ce alămurile s-au codit pe ici, pe colo. Aveau să se revanșeze curând și mai ales la bis. Pentru partea a doua, Adagio non troppo, misiunea dirijorului de a extrage seve romantice s-a împlinit prin gesturi fine, cu plutiri ale mâinilor inducând nuanțe. A fost rândul „lemnelor” ca în Allegretto grazioso (mișcarea a treia) să-și reveleze cântul distins și îngrijit înconjurat de discreția „cordarilor”. Pentru partea finală, Allegro con spirito, declanșarea contrastelor a fost țelul primordial, continuat de expunerea catifelei coardelor spre tutti de forță și încheierea furtunoasă, etalare vitală a spiritului romantic. Observ din nou că Daniel Harding are o gestică economică dar sugestiile de intrări, de crochiuri sunt simple, moi și eficiente. Rezultatele se arată spectaculos în rafinări sonore.
Așa a procedat și în lucrarea concertantă, creându-i solistului ambientul clasic potrivit spre a-și desfășura o pianistică fabuloasă. Seong-Jin Cho a început diafan cu sunet pur și cald, emoționant în prezentarea cursivă a desenelor melodice punctate de accente. Aveam să constat pe parcursul concertului că artistul este un maestru în plasarea pe neașteptate de accente ultra-fine ce dau o coloristică specială frazelor. Perlajele de cromatici au impresionat. Așa a fost în prima parte, Allegro con brio. A urmat Largo îmbogățit în sunete vaporoase, duioase, plutiri măiastre prin eter într-o continuă visare. Trilurile infinite coborau parcă din aștri. Sigur că nuanțele subtile nu părăseau claviatura. Visări continue. În Presto, demonstrații de agilități uluitoare, cascade nesfârșit curgătoare, avalanșe de game și cromatici inflorescente agogic. Printre toate, atacuri ca o boare, aceleași accente despre care aminteam, spre finalul ca o broderie.
Era natural ca Seong-Jin Cho să continue transparențele sonore prin bis, „Valsul op. 64, nr. 1 în Re major” de Chopin. Apoi, surpriză! Un scurt potpuriu alcătuit din câteva măsuri din „Sonata Lunii” de Beethoven, urmate de popularul și festivul „Happy Birthday to You!” Daniel Harding împlinea 50 de ani chiar în acea zi de 31 august.
Programul serii se deschisese cu scurta „Pastorală-fantezie” de Enescu, prilej pentru ca viorile să sune din nou străveziu și senin.
În fine, bis-ul orchestral a fost Uvertura „Forța destinului” de Verdi, pe care instrumentiștii de la „Santa Cecilia” o au în sânge și căreia Daniel Harding i-a adus prin mlădierea mâinii sale stângi noi subtilități, nemaiauzite. Alămurile imperiale au dominat finalul, încheind un concert de neuitat nu numai pentru mine.
Asmik Grigorian, noaptea la Ateneu
Din nou sală (aproape) plină. Lucru firesc, soprana este în momentul de față unul dintre starurile mondiale de operă. A venit pe podiumul sacru din centrul Capitalei în compania pianistului Lukas Geniušas, cu un program de 17 cântece de Ceaikovski și Rahmaninov, cu totul altceva decât interpretează pe scenele lirice, roluri dramatice. A folosit o bună parte din cunoștințele sale tehnice și o secțiune din ambitus, pentru creionarea unei atmosfere propice temelor destul de eclectice ale liedurilor alese, dragoste, natură, reflecții în mijlocul agitațiilor lumești, trăiri adânci, singurătate, tristețe, visări etc. și a reușit în bună măsură, neuitând provocările operei, dar încercând să se îndepărteze cât de cât de ele. Unele virtuți au adus aminte de marile ei creații, legato-ul, cursivitatea între registre, pianissimele prelungi acute emise prin atac direct , angajarea dramaturgică (în ultimul lied, poate cel mai pretențios vocal, „Dissonans, op. 34, nr. 23” de Rahmaninov).
Surpriza a fost că Asmik Grigorian a oferit în afara programului, înainte de pauză, două cântece de George Enescu din ciclul celor șapte pe versuri de Clément Marot, „Languir me fais” și „Changeons propos”, conferindu-i primului o lectură de autentică valabilitate prin fluența sonoră, iar celui de-al doilea o interesantă tălmăcire proprie. Sincer să fiu, când am văzut programul, m-am întrebat de ce soprana nu s-a apropiat de acest ciclu. N-am avut răspuns decât că a trebuit să mă mulțumesc cu 2 din 7. Așa încât rămâne să aprofundeze și restul, plus altele. Poate învăța și ciclurile enesciene pe versuri de Fernand Gregh, Jules Lemaître, Sully Prudhomme și Carmen Sylva. alcătuind un program complet cu integrala liedurilor de George Enescu. Dacă citește aceste rânduri sau i le sugerează cineva, ar putea să revină la București în acest format de recital. Ar fi o premieră de mare valoare.
Partenerul de scenă al sopranei, Lukas Geniušas, a cântat solo „Romanță în fa minor, op. 5”, „Scherzo humoristique, op. 19, nr. 2” de Ceaikovski și dificila „Nocturnă în Re bemol major pentru pian” de George Enescu.
Nu s-au oferit encores.
Copleșitoarea „Salomeea” de Richard Strauss, în concert
S-a produs la Sala Palatului de către Orchestra Simfonică WDR din Kőln, dirijată de Cristian Măcelaru și cu concursul unor soliști străini, admirabil specializați în dramatismul Sprechgesang-ului straussian. A fost o realizare muzicală absolut remarcabilă grație tuturor participanților la concert.
Puternică dramă muzicală după Oscar Wilde, „Salomeea, op. 54” („Salome” în original) se consumă într-un singur act și puțin peste o oră și jumătate de muzică, într-o tensiune ce ajunge frecvent la paroxism. Este o construcție de geniu a cărei redare prin bagheta lui Cristian Măcelaru la pupitrul orchestrei sale germane a dat întreaga măsură a atmosferei tragice, a dialogurilor critice conflictuale, contrapunctate prin cânt, a replicilor seducătoare sau violente, declamațiilor profetice, a stărilor erotice și puseelor de demență. O operă a predicilor înălțătoare, a dorințelor carnale, a morții, în care psihanaliza joacă un rol special și dirijorul a tratat partitura în acest mod, reușind staze potrivite prin culori orchestrale, agogică, sonorități masive sau sublimate, împletiri de laitmotive, folosind sonoritățile instrumentale în plenitudinea lor, iar pachetele în chip individual sau prin asamblarea în tutti cu sublinieri de voci îndeosebi din partea „lemnelor” sau alămurilor. Sonoritățile grandilocvente nu au lipsit. A fost o măiestrie de interpretare care s-a ridicat la nivelul măiestriei componistice, cu „Dansul celor șapte văluri” memorabil.
Pentru rolul Salomeea, soprana Jennifer Holloway a avut într-adevăr dramatismul rolului printr-o voce nu extraordinar de masivă, dar super pătrunzătoare în sală pe întreg ambitusul strălucitor, chiar dacă un vibrato mai larg în acut s-a mai strecurat. Puține au fost momentele în care duelurile de forță cu orchestra au dezavantajat-o. Zicerile în dialogurile cântate au avut subtilitate, mai mult decât energie. Cererile insistente pentru aducerea capului lui Ioan au fost rostite cu răceală și implacabil, parcă imitându-l pe profet. Filosofia derapantă a Salomeei a mers de la ideatici precum „Misterul iubirii e mai mare decât taina morții” la tulburări cognitive schizofrenice după ce-i sărută capul tăiat al lui Ioan, „Era gust de iubire”.
De mare expresivitate a fost cântul tenorului Gerhard Siegel (Irod, în orig. Herodes), cu o culoare sombrată de glas și cu perfectă zugrăvire de stări diverse în confruntările cu Salomeea și Irodiada (Herodiade, în orig.), de la rugăminți, uluieli, disperări și ironii, până la dramatica decizie finală care a căzut ca un trăznet, „Man tőte dieses Weib!” („Omorâți această femeie!”) cu Si bemol acut ca urlet de mare forță.
În continuare îl remarc pe baritonul Iain Paterson (Ioan Botezătorul, în orig. Jochanaan), solid timbrat, autoritar în cânt și rostiri, în profeții. După un început „de încălzire”, cu vibrații mai accentuate, glasul artistului a demonstrat masivitatea de sunet potrivită rolului. Un „Niemals!” („Niciodată!”) înfricoșător i-a aruncat Salomeei, respingându-i avansurile.
Mezzosoprana Tanja Ariane Baumgartner (Irodiada) a afișat un glas omogen, sobru, poate prea puțin imperativ în toată afurisenia și perfidia personajului, dar compensat printr-un strigăt acut care nu mai lăsa loc de dubii în deciziile soțului său, Irod.
Tenorul Oleksiy Palchykov a avut în rolul Narraboth un glas îmbrăcat în armonice austere, însă tăios, cursiv și cu atacuri precise în registrul înalt. Contralta cu voce mezzosopranilă Bianca Andrew a interpretat rolul Pajului lui Irod. Integrați ideal în concertul-spectacol, trebuie să-i menționez și pe interpreții rolurilor mici, Thomas Ebenstein (Primul evreu), Michael Smallwood (Al doilea evreu), Christophe Poncet de Solages (Al treilea evreu), Peter Kirk (Al patrulea evreu), David Oštrek (Al cincilea evreu), Artyom Wasnetsov (Primul soldat), Artur Janda (Al doilea soldat), William Socolof (Un capadocian și Al doilea nazarinean), Liam James Karai (Primul nazarinean). Trebuie să remarc că toți cântăreții au adăugat comunicării muzicale sugestii de joc actoricesc, bine reflectate de libret.
În regia multimedia a Nonei Ciobanu și a lui Peter Košir, pe ecranul de fundal s-au proiectat imagini abstracte multicolore, probabil create prin IA cu simboluri numai de autori știute, greu decelabile, în afara unei nave absolut concrete (?!)... Noroc că Richard Strauss și tălmăcitorii lui au copleșit.
Paavo Järvi și Gustav Mahler
La mijlocul săptămânii, Sala Palatului a găzduit un concert cu o unică lucrare, „Simfonia nr. 2 pentru orchestră, soprană, alto și cor mixt în do minor A Învierii” de Gustav Mahler, cu concursul Orchestrei Tonhalle din Zürich, a Corului Filarmonicii George Enescu (pregătit de Iosif Ion Prunner), dirijor fiind Paavo Järvi. Soliste, soprana Elsa Benoit și mezzosoprana Anna Lucia Richter.
Un monument romantic târziu în cinci părți cu durată de circa 90 de minute și primă audiție absolută în 1895, pe care Paavo Järvi l-a construit atent la detalii și atmosferă. S-a simțit că dirijorul este în primul rând un studios adâncit în partitură, asupra căreia se apleacă în amănunt și care induce spiritualitatea opusului în fiecare component al orchestrei, asamblează totul în efluvii adânci de trăire la care ansamblul Tonhalle răspunde dăruit. Sunt multe pilde care demonstrează arta dirijorului. Notez selectiv doar. În prima mișcare mă refer la sonoritățile sumbre ale violoncelelor, întrerupte de acorduri puternice, sacadate, la semnalele cumplite venite din percuție, conferind acestui Allegro maestoso tente de imn funebru. Dansul popular german din secțiunea a doua, Andante moderato, a plutit pe strune moi de viori, parcă beethoveniene, acompaniind temele deschise de violoncele. După Scherzo-ul părții mediane, cu „lemne” de limpede sonoritate și tumult general câteodată plin de contraste și persiflări, s-au făcut auzite, în secvențele ultime, vocile soliste de puritate candidă, angelică (soprana) și culoare lirică prețioasă (mezzosoprana), îngemănate apoi în duo catifelat. Textele cu sorginte de lied provin din „Des Knaben Wunderhorn” („Cornul minunat al băiatului”) de Gustav Mahler și din poemul „Die Auferstehung” („Învierea”) de Friedrich Gottlieb Klopfstock, completat de însuși compozitorul. Replici ale alămurilor din culise se disting. Nu uit corul, cu murmure în pianissimo și piano din care răzbat câteva pedale de bas. Ultima parte a avut măreția Sfintei Învieri. Clopote cu dangăt sever, dur, ca niște lovituri inexorabile, au consfințit finalul.
Nu a mai fost nevoie pentru Järvi, în postura de șef de orchestră, decât să tacteze cartezian, să dea indicații sumare și precise, să mențină tempii. Totul a fost pregătit pentru un ansamblu docil și ultra-profesionist.
Lahav Shani, în dublă ipostază
La a treia prezență în Festivalul George Enescu, acum din nou la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Rotterdam al cărui dirijor-șef este de 7 ani, Shani ocupă de cinci ani și funcția de director muzical la Filarmonica israeliană, calități în care a vizitat deja Bucureștiul. Dacă spun că din 2026 va deține pentru jumătate de deceniu (deocamdată) funcția primordială muzicală a Filarmonicii din München, aflându-se în postura de succesor peste ani al lui Sergiu Celibidache, înseamnă că ne aflăm în fața unui dirijor de înaltă apreciere mondială. În paralel, Lahav Shani nu abandonează pianul, fapt pentru care am ales din ediția 2025 a Festivalului George Enescu, cea de-a doua după-amiază oferită în Sala Ateneului Român, când a cântat și dirijat „Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102” de Șostakovici.
A început programul cu „Intermezzi pentru instrumente de coarde, op. 12” de George Enescu, opus căruia i-a dăruit pentru prima mișcare, Allégrement, cursivitatea și fluența interminabilă a desenului melodic, cu mici accentuări dinamice. Pentru secunda parte, Très lent, pulsațiile s-au arătat și mai nuanțate, mergând spre un final liniștitor.
Gândind la piesa concertantă trebuie spus de la bun început că Lahav Shani este un pianist redutabil. În prima mișcare, Allegro, a dezlegat energii și a accelerat tempi, cu sunet autoritar ce a dialogat concurențial cu orchestra, dând culori festive discursului. Transparența sonoră și expozeul elegiac din secțiunea a doua, Andante, au pastelat o melodie tristă și poetică. În continuare, Allegro-ul final a oferit pianului povestiri și demonstrații perlate, agitate și cu abordări de ales tehnician. Contrastele cu instrumentiștii în forță, dialogul continuu între pian și corn (în special), demonstrează că Lahav Shani poate fi un virtuoz de o luminozitate spectaculoasă rară.
După pauză, am iubit foarte mult tălmăcirea dată de Lahav Shani la pupitrul Rotterdam Philharmonic Orchestra, fără baghetă cum îi este obiceiul și fără partitură, a „Simfoniei nr. 3 în Mi bemol major, op. 55” de Beethoven. O „Eroica” cu elocventă justificare de subtitlu. Energie și forță, intercalări fluide, tumult, crescendi/diminuendi impresionante, viori transparente, străvezii și alămuri dominatoare în finalul turbulent, au fost „firele roșii” ale primei mișcări Allegro con brio. Aceeași energie, acum plină de sobrietate, a curentat și celebrul Marcia funebre. Adagio assai, cu cei șase contrabași impunători dominând tema sotto voce a violinelor prime încă de la început, dar și în repriză. Pentru partea a treia, Scherzo. Allegro vivace-Trio, „grosimea” sonorităților a fost folosită în sensul conferirii unei brilianțe de multe ori explozive. O formulă de originalitate. Tensiunea paroxistică, turbulența din Finale. Allegro molto a desăvârșit o lectură eminamente străbătută de o energetică debordantă.
Mâinile lui Lahav Shani tactează puțin, dar împreună cu brațele și chiar corpul induc fluxuri de dinamism, impetuozitate, robustețe, vigoare, fără să uite inflexiunile, unduirile expresive.
Ca bis, dirijorul a condus propria-i orchestrație a unei secvențe din „Cântece fără cuvinte, op. 67, nr. 4”, catalog MWV U182 de Felix Mendelssohn.
Barocul de noapte sau „Triumful faimei”
Scrisă în 1723 de florentinul Francesco Bartolomeo Conti (1681 sau 1682 – 1732), opera „Il trionfo della fama” („Triumful faimei”) a fost prezentată în premieră românească în concert la Ateneu de renumitul ansamblu baroc Accademia Bizantina, alături de Purcell Choir, conduse de nu mai puțin reputatul Ottavio Dantone, dirijor și clavecinist. O prezență pe podium alcătuită din 23 de instrumentiști, alături de 23 de coriști, în care contratenorii au făcut parte din partida de contralto.
Pe un libret autografiat de Francesco Fozio, s-a cântat ediția critică de Bernardo Ticci și Ottavio Dantone.
Recent descoperită și reprezentată la un festival de muzică veche de la Innsbruck, lucrarea dedicată celebrării onomasticii Împăratului Carol al VI-lea al Imperiului Habsburgic, cu primă audiție absolută la Praga în 1723, este o cantată barocă, mai mult decât o operă, o succesiune de recitative și arii, la care compozitorul a atașat un duet, totul încadrat de o Uvertură (Sinfonia) și două coruri, de debut și final. Vocile reprezintă personaje alegorice menite să aducă Laudatio-uri lui Carol, inclusiv pe teme geopolitice.
În ordinea intrării în scenă, ascultăm Faima („Fama” în orig. it.) interpretată de Maximiliano Danta, contratenor cu tente de contralto, canto vocalizzato în fiorituri, acute în pianissimo și grave de consistență aproape masculină dar emise în tehnică specifică „de cap”. Personajul Valoarea („Valore”) revine baritonului Riccardo Novaro, cu timbru frumos, cald, nobil și catifelat capabil de a cânta plin de lejeritate pe portative, deasupra și dedesubtul lor. A fost acompaniat de „lemne” bine armonizate în cea de-a doua arie. Gloria a fost mezzosoprana Sophie Rennert, o voce ale cărei game și fiorituri de cânt vocalizat, capătă în registrul înalt nuanțe de finețe. Geniul („Genio”) este destinat unui glas de contraltă, Benedetta Mazzucato, care interpretează un lamento cu linie frumoasă de frază până la grave abisale. Îl numesc un canto spianato pre-belcantist, susținut de palpitații în orchestră. În cea de-a doua arie, nota imperativă a fost dominantă. În fine, Destinul („Destino”) adică tenorul Martin Vanberg a accentuat frazele într-o manieră tipic italiană, ce avea să se cristalizeze mai târziu în belcantoul romantic peninsular. Aria a fost și silabică, și vocalizată.
Fără dramaturgie, „Il trionfo della fama” are formule tehnic abile de scriitură, ceea ce atrage atenția asupra însușirilor compozitorului, practic puțin cunoscute. Mă refer la duetul Gloria-Geniul în care cântările fiorito ale primei se suprapun celor spianato ale celeilalte, stilurile inversându-se în strofa următoare. De asemenea remarc polifonia marșului triumfător din corul final, ce fixează „faima” drept învingătoare.
Festivalul continuă încă două săptămâni și decupajele critice vor urma.
Se încarcă comentariile...
