Festivalul Enescu: Să fie soare – şi a fost!
0Când intră pe scenă Alexandra Dariescu, într-o rochie ca soarele la asfințit, cu rânduri-rânduri de frunzulițe strălucitoare, și se îndreaptă spre pianul care-i reflectă înfățișarea de regină, nu mai e loc de altceva, de altcineva – nu-s ochi nici pentru orchestră, nici pentru dirijorul mult lăudat după prima seară a Philharmonia Orchestra în Festival.
Acum e numai ea, Alexandra noastră și a lumii, bucățică ruptă din soarele Festivalului care se întrevede în spatele orchestrei, și Alexandra va interpreta o piesă pe care a învățat-o special pentru Festivalul Enescu, Fantezie pentru pian și orchestră, o lucrare de (foarte tinerețe) a lui George Enescu (avea 16 ani), care se cântă mai puțin, dar care are amploare şi profunzime extraordinare.
Prima parte a serii e dedicată, aşadar, lui Enescu, tălmăcit de Alexandra Dariescu, Philharmonia Orchestra și dirijorul Santtu-Matias Rouvali – și partenerii de călătorie nu precupețesc niciun efort pentru a reda în detaliu, în totalitate, culorile lucrării.
Rezultatul mângâie auzul, ca o apă care curge, clipocește, susură, ochiuri-ochiuri în care se reflectă lumina, iar Alexandra încheie glorios o fantezie de 20 de minute care e aproape un concert.
Primește flori, multe flori, sumedenie de flori – sunt mulți admiratori ai pianistei în sală, și prieteni, familie – și ne oferă la bis o piesă de Nadia Boulanger, profesoara Nadia Boulanger, care-l descria pe Enescu drept cel mai complet artist pe care l-a întâlnit. Plonjăm aici tot în Parisul epocii, al lui Enescu, redat cu măiestrie la pian de Alexandra Dariescu și la violoncel de prietenul Steffan Morris.
Alexandra și Philharmonia Orchestra au, de altfel, o legătură strânsă: pianista a înregistrat cel mai recent album al ei cu orchestra, care e plină de prieteni şi foști colegi din școlile londoneze pe care le-au absolvit împreună.
Apoi încă un encore scurt, Polichinelle, de Villa-Lobos, „dacă clipiţi, s-a şi încheiat”, dar mai ales, ca o pânză străvezie, un fragment din Preludiul în si minor de Bach, cu un buchet de trandafiri mov pal odihnindu-se pe pian – şi prima parte a serii se încheie într-o stare de grație, de bucurie luminoasă.
A fost până acum seara lui Enescu.
Și, după pauză, urmează seara lui Șostakovici.
„Dirijorul acesta e îndrăgostit de Șostakovici”, aud o doamnă din fața mea – așa e, așa e, și ce bine că e așa. În prima seară s-a cântat Concertul pentru violoncel și orchestră nr. 1 cu refrenul său obsedant, cadențat, dar s-au oferit și două bisuri din Șostakovici – și-acum se cântă grandioasa Simfonie nr. 7, supranumită Leningrad, compusă în timpul asediului Leningradului (sau, în părţi, deja mai devreme – sunt multe istorii aici), cea mai lungă simfonie a compozitorului, pe care lumea muzicală o consideră un Nu războiului, totalitarismelor de tot felul, tiraniei.
Și, vreme de peste 80 de minute, suntem la Leningrad în timpul blocadei, în 1941-1942, și auzim cum respiră orașul, cum rezistă războiului, cum supraviețuiește, o zi după cealaltă.
Premiera a avut loc la Samara, în martie 1942, apoi la Leningrad, apoi la Moscova, după care a călătorit clandestin, în chip de partitură microfilmată la Teheran, de unde a ajuns la Londra și la New York, în vara lui 1942, și a devenit de-acum a lumii.
Istoria reţine că n-a fost cântată în Germania decât după război, pe 22 decembrie 1946, cu Sergiu Celibidache la pupitrul Berliner Philharmoniker.
Philharmonia Orchestra și Santtu-Matias Rouvali o aduc acum la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu – simfonia aceasta, care reconstituie viaţa unui oraş în timpul războiului, nu-şi pierde actualitatea, din păcate – şi ce lucrare impresionantă, ce simfonie, ce desfășurare de forțe, ce efort!
Când ultima notă se va fi cântat, când se sfârşeşte totul, concertmaistrul, care a impresionat prin dăruire, prin sunet, prin postură, răsuflă puternic, ușurat, instrumentiștii respiră, glumesc, se relaxează, ca după o mare încercare.
Plutește deasupra capetelor tuturor un aer de ușurare, mulţumire, satisfacţie, după provocarea muzicală, fizică, psihică pe care a constituit-o această simfonie.
Și pentru că aplauzele nu contenesc, nu contenesc, se mai găsesc forțe și resurse, nu știm cum și de unde, pentru încă un bis, un vals tot de-ale lui Șostakovici. Sala e în picioare la sfârșit, și Cristian Măcelaru, și Marin Cazacu, și Mihai Constantinescu, și câți atâţia.
Iar buchetul generos de flori primit de dirijor de la organizatori e aruncat acum în sală (și prins de una dintre perechile de mâini ridicate), tot astfel cum, în prima seară a Philharmonia Orchestra în Festival, generosul Santtu-Matias Rouvali l-a oferit fetei care-i întinsese un minunat trandafir portocaliu pal.
Am întâlnit-o în pauza concertului, cunoştinţe vechi, şi-am întrebat-o: „Şi buchetul de ieri? Trăieşte, ce-ai făcut cu el?”. Râde cu toată gura: „Daaaa, trăieşte, cum să nu! L-am «îmbălsămat”, ca să ţină mai mult, i-am pus nişte pliculeţe cu prafuri pentru flori...”
Aşa se tratează un buchet primit în dar de la un mare dirijor: se pastrează, în amintirea unei seri frumoase, a unor seri frumoase de Festival.
La cât mai multe tuturor.
Se încarcă comentariile...
