Fantezie cromatică în „Italianca în Alger” la Festivalul Rossini din Pesaro
0Spectacolul regizat de italianca Rosetta Cucchi a început pe stradă, în Piazza Lazzarini din fața Teatrului Rossini. Păcat că publicul n-a știut că eroii serii, migranți din Italia în Algeria urmau să sosească în acel loc și să fie arestați, bruscați de carabinierii beiului Mustafà, fiind conduși cu forța în teatru, străbătând foaierul, sala, până în culise, Așa că doar o parte dintre spectatori au asistat la pantomimă. Era și o mașină de pompieri acolo, un microbuz Volkswagen cu care sosiseră transfugii naufragiați conform libretului lui Angelo Anelli, multă spumă, mult fum, nu contează. Găselnițe. Important a fost ceea ce s-a petrecut pe scenă.
Și acolo însă regizoarea a inovat, daca se mai poate spune așa, imaginând-o pe eroina principală Isabella jucând rolul unui bărbat travestit (drag queen este termenul folosit în caietul-program de Cucchi), care până la urmă reușește să-l pervertească pe însuși beiul Mustafà, un macho cu nevastă și harem. Să zicem că totul a fost o farsă pentru ca Isabella să poată reveni în Italia cu iubitul ei Lindoro, sclav la palatul din Alger și cu prietenii ei de pe nava eșuată. Dar semnele de întrebare rămân, privind despre ce se va alege de noul prozelit Mustafà și consoarta lui oficială, Elvira. Plus... haremul. Ideile regizoarei au fost, sunt convins, multe, dar chiar ea nu a reușit să ajungă la o logică finalitate.
Meritele producției scenice semnate de Cucchi împreună cu Tiziano Santi (decoruri supraetajate, amintire a lui Jean-Pierre Ponnelle într-o veche „Cenușăreasa” rossiniană la Scala), Claudia Pernigotti (costume), Nicolás Boni (video designer), Daniele Naldi (lumini), vin dinspre vivacitatea de dramma giocoso per musica, produsă de jocul teatral și antrenul general al soliștilor, figuranților, corului, din fantezia cromatică a costumelor, din desenele lor fastuoase, din machiajul sofisticat (Isabella – drag queen și cele patru însoțitoare tot de gen ambiguu) plus perucile extravagante, din luminile armonizate deseori feeric. Revin la culori, sigur că acelea care constituie stindardul LGBTQ+ nu lipsesc și se disting. Cu toate inovațiile caracteriale sau de curent Pride, spectacolul se poate defini majoritar clasic, dar pantomima din stradă rămâne un trouvaille forțat.
Nu vreau să extind prea mult rândurile despre privirea regizorală în detrimentul celei muzicale, cum se întâmplă deseori în ultima vreme în cronici de când Regietheater și autorii lui domină dictatorial marea majoritate a spectacolelor, dar trebuie spus că însuflețirea noii producții pesariene se datorează în covârșitoare măsură și interpretării muzicale.
Mezzosoprana triestină Daniela Barcellona are, la 56 de ani, o importantă panoplie de roluri, printre care cele ale Rossini serio și buffo, ocupă locuri principale. Aici, vocalitatea de contraltă a partiturii a servit-o de minune subliniind-i registrul grav, evidențiindu-l prin rotunjime față de cel acut, mai înăsprit câteodată. Dar agilitatea expunerii este prezentă încă de la aria primă „Cruda sorte”, mobilitatea glasului nu are reproș, rostirea cu sens a recitativelor, impecabilă. Cavatina romantică „Per lui che adoro” din actul secund a avut derulare tipic belcantistă proprie unui canto spianato di grazia, fluent și nuanțat. Marea arie din final, „Pensa alla patria”, a încununat prestația Danielei Barcellona și deși unele note înalte din recitativ au rezonat forțat sau prea vibrant, coloratura subsecventă, ruladele nesfârșite au curs în avalanșe spectaculare.
L-am remarcat anul trecut la Rossini Opera Festival pe basul georgian Giorgi Manoshvili aflat atunci la a treia prezență pesarianâ. A revenit acum, la 35 de ani, în rolul Mustafà, pe care l-a servit impecabil vocal și scenic. Cu glas profund de basso nobile, cu timbralitate rotundă și îmbrăcată în armonice prețios rezonante, având un ambitus complet cu pasaje care parcurg registrele pe nesimțite, de la gravele profunde la acutele tunător atacate, cu capabilități neașteptate de preluare maleabilă a agilităților rolului față de volumul sonor, Manoshvili se află în pragul devenirii unui mare cântăreț al marelui repertoriu al vocii sale, în care Rossini este numai o tranziție de masaj vocal.
Excelent a fost și baritonul conațional Misha Kiria, interpret al rolului Taddeo, chevalier servant al Isabellei, posesorul unui glas masiv cu direcționări dramatice, fermitate în accente, pe lângă unele vocalize mai greoaie. De un comic suculent (aria „Ho un gran peso sulla testa”, actul secund), cu acute explozive, Kiria și-a dominat câteodată partenera Isabella în duete.
Personajul eternului îndrăgostit, Lindoro, a revenit tânărului canadian de 34 de ani Josh Lovell, un tenore di grazia cu timbru plăcut, voce ductilă, frazare fină, acute sigure și vocalize pe alocuri ușor nazale (aria de intrare „Languir per una bella”). Un personaj destul de expectativ. Aria „Ah come il cor mi giubilo” din actul al II-lea a evidențiat din nou vocea sa ușor modelabilă, frazarea fluidă dar și ușoare distonări în registrul acut.
În rolul Haly, căpitanul gărzilor beiului, a cântat baritonul armean Gurgen Baveyan, afișând o plăcută linie vocală în aria „Le femmine d'Italia”, tot din ultimul act.
Elvira și prietena ei, Zulma, au fost soprana Vittoriana De Amicis (cu glas discret și aspru) și mezzosoprana Andrea Niño, o voce agreabilă.
Importanta Orchestră de la Teatro Comunale di Bologna a revenit la Teatrul Rossini după nouă ani, continuând cele 29 prezențe neîntreupte începute în 1987. O formație a cărei pliere cu portativele maestrului de la Pesaro o fost ideală ca tempi, asamblare a temelor și partidelor, suplețe și omogenitate a sonorităților. În aceiași parametri s-a situat și excelentul Cor al Teatrului Ventidio Basso, pregătit de Pasquale Veleno. Pentru a doua oară în istoria Rossini Opera Festival, bagheta i-a aparținut reputatului tenor moscovit Dmitry Korchak, un specialist al desenelor melodice rossiniene și nu numai. A reușit să-și transpună experiența celor 11 prezențe vocale anterioare pe scena din Pesaro către instrumentiștii bolognezi și, împreună, să creioneze o tălmăcire valabilă a spectacolului„Italianca în Alger”.
Noua producție pesariană a curs pe nesimțite ca o nebunie scenică, susținută de voci remarcabile și acompaniament valabil.
Se încarcă comentariile...
