Fabrice du Welz, maestru al thrillerului, omagiat la Crossing Europe 2022

0
0
Alba Gaïa Bellugi şi Benoît Poelvoorde în „Inexorabil” („Inexorable”, 2021) de Fabrice du Welz FOTO ©TheJokersFilms.com
Alba Gaïa Bellugi şi Benoît Poelvoorde în „Inexorabil” („Inexorable”, 2021) de Fabrice du Welz FOTO ©TheJokersFilms.com

Ediţia a 19-a festivalului de film „Crossing Europe” de la Linz, unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice anuale din Austria, a debutat pe 27 aprilie şi va continua până pe 2 mai 2022.

Ca participant pentru a treia oară la „Crossing Europe” (după ediţiile din 2011 şi 2017), sunt impresionat de coerenţa şi consecvenţa selecţiei acestui festival care, după cum se afirmă în programul său, „încearcă să facă dreptate diversităţii cinematografului european”. În prim-plan se află, desigur, cinematograful de autor, în special cel implicat social-politic. În plus, festivalul, având din acest an două directoare – Sabine Gebetsroither şi Katharina Riedler (amândouă de ani buni în echipa „Crossing Europe”), care au înlocuit-o pe Christine Dollhofer –, a acordat mereu o atenţie deosebită filmelor realizate de femei. Drept dovadă, din cele 11 lungmetraje de ficţiune incluse anul acesta în competiţia principală, şapte sunt semnate de regizoare.

La al 19-lea „Crossing Europe”, secţiunea „Tribute” (unde în 2012 au fost prezentate filmele Ancăi Damian) îi este dedicată unui remarcabil cineast belgian, Fabrice du Welz, care în octombrie va împlini 50 de ani. Regizorul bruxellez este prea puţin cunoscut în România, deşi lungmetrajul său de debut, „Calvarul” („Calvaire”, 2004) a fost selecţionat în competiţia ediţiei a patra a TIFF-ului, iar în 2020 acelaşi festival clujean a inclus un alt film al său, „Adoraţie” („Adoration”, 2019), în programul „Fără limită” (unde a şi obţinut Premiul Juriului Tinerilor Francofoni); mai mult, în 2014, a doua ediţie a Dracula Film Festival l-a omagiat pe cineastul belgian, propunând publicului braşovean trei dintre creaţiile sale: „Calvarul”, „Vinyan” (2008) şi „Aleluia” („Alléluia”, 2014).

La „Crossing Europe”, regizorului i-au fost programate patru filme mai vechi – deja menţionatele „Calvarul”, „Vinyan”, „Aleluia” şi „Adoraţie” –, alături de cel mai recent lungmetraj – „Inexorabil” („Inexorable”, 2021), totodată unul dintre cele patru filme care au deschis ediţia a 19-a (mi se pare excelentă ideea programatorilor de a le oferi spectatorilor posibilitatea de a-şi alege singuri vizionarea inaugurală).

De ce cinematograful practicat de Fabrice du Welz a fost etichetat în repetate rânduri drept „extrem” era lesne de înţeles încă de la primul scurtmetraj cu care regizorul s-a făcut remarcat, „Când eşti îndrăgostit, e minunat” („Quand on est amoureux, c’est merveilleux”, 1999). Acolo, o însingurată femeie între două vârste îşi înfige furculiţa în gâtul unui stripper nemulţumit că nu-şi primeşte plata, apoi îl sechestrează pe nefericit până la moarte şi după, pretinzând că e iubitul ei, dar ulterior îl înlocuieşte cu un diform ajutor de măcelar. Încă de atunci era evident talentul cineastului de a construi personaje psihotice şi o atmosferă angoasantă.

Şi totuşi, în eseul-portret pe care i-l dedică lui Fabrice du Welz, criticul Anna Katharina Laggner respinge eticheta de „extrem”, „fie şi doar pentru că noi, publicul, suntem în siguranţă, chiar şi atunci când sângele ţâşneşte şi suflete vizibil oprimate sunt capabile de lucruri neplăcute”. Mai întunecate sau – rareori – mai luminoase, mai dezolante sau mai dătătoare – parţial – de speranţă, filmele cineastului belgian sunt, în esenţă, thrillere captivante, oscilând permanent între drama psihologică şi horrorul atmosferic.

Du Welz a conceput „Calvarul”, „Aleluia” şi „Adoraţie” ca episoade ale unei „trilogii ardeneze”, decorurile naraţiunilor fiind oferite în general de regiunea predominant muntoasă împărţită de Belgia, Luxemburg, Franţa şi Germania, caracterizată de păduri nesfârşite, coame vălurite, terenuri accidentate şi nisipuri mişcătoare.

„Calvarul” protagonistului din filmul omonim, o veritabilă tragedie a erorilor, începe, în Ardeni, atunci când este sechestrat, la rândul său, de un Norman Bates puriu, devastat după fuga soţiei (în filmele cineastului bruxellez, acţiunile personajelor sunt deseori motivate de alte personaje absente). Într-un interviu pentru un site dedicat cinematografului de groază, Fabrice du Welz afirma, preluând sugestia unui critic francez, că, după toate chinurile prin care trece, Marc (Laurent Lucas) s-ar putea transforma într-un măcelar ca Leatherface din slasherul-cult al lui Tobe Hooper, „Masacrul din Texas” („The Texas Chainsaw Massacre”, 1974). „Calvarul” este un survival horror, dar, în dulcele stil postmodern, regizorul inserează şi referinţe cinefile din afara genului – de pildă, în scena dansului fără cuvinte şi tot mai rapid din crâşmă, este omagiat precursorul André Delvaux, care, prin filme precum „Omul cu capul ras” („De man die zijn haar kort liet knippen”, 1965), a impus realismul magic specific modernismului cinematografic belgian.

„Aleluia” este inspirat de Raymond Fernandez şi Martha Beck, doi faimoşi/infami ucigaşi în serie suspectaţi că ar fi lăsat fără viaţă aproape 20 de „inimi singuratice” între 1947 şi 1949. Du Welz mută story-ul din SUA în Ardeni şi îi conferă o amprentă personală mai ales în interludiile de musical şi secvenţele în care naratorul observator îi cedează locul posesivei Gloria (Lola Dueñas), spectatorii fiind încurajaţi să adopte perspectiva nemiloasei asasine îndrăgostite (deşi, de obicei, nu e prea uşor să empatizezi cu protagoniştii cineastului). Michel (din nou, Laurent Lucas) este iniţial un escroc sentimental destul de banal (chiar dacă practică magia neagră, o face doar pentru a-şi seduce victimele), mare fan al lui Humphrey Bogart (la fel ca tizul său din debutul lui Jean-Luc Godard, el imită un gest de pe ecran al lui „Bogie”), din care Gloria (un prenume recurent la regizorul belgian, ca şi Jeanne) face un ucigaş.

Episodul final al trilogiei, „Adoraţie” (venit după două producţii decepţionante ale cineastului în Franţa şi, respectiv, SUA), este cel mai senin dintre filme, fapt explicabil şi prin vârsta protagoniştilor, asociată tradiţional cu inocenţa. Din nou, personajul principal masculin (de această dată un adolescent, fiind vorba de un coming-of-age movie) este pervertit de cel feminin (o altă Gloria, îmbrăcată mereu în roşu), iar cei doi ajung să pribegească prin pădurile ardeneze, descoperind iubirea în timp ce săvârşesc infracţiuni care de care mai şocante (totuşi, este un film de Fabrice du Welz). Din nou, regizorul îşi îmboldeşte spectatorii să privească universul ficţional prin ochii tinerilor săi protagonişti. Şi o face tot mai convingător.

Al patrulea film mai vechi al lui Fabrice du Welz prezentat la „Crossing Europe” 2022, „Vinyan” (termenul trimite la spiritele confuze şi furioase ale celor care suferă morţi teribile), pare diferit de celelalte, fie şi numai pentru că este singurul vorbit (aproape integral) în engleză. De fapt, regizorul mută Ardenii în Birmania, în a cărei natură sălbatică – sau sălbăticită, precum satele abandonate sau copiii orfani adunaţi într-un trib anarhic şi violent – Jeanne (Emmanuelle Béart) şi Paul Bellmer (Rufus Sewell) îşi caută, cu forţa disperării, fiul răpit, în urmă cu jumătate de an, de nimicitorul tsunami din 2014. Mediul urban (în acest caz, haoticul cartier „roşu” dintr-un oraş thailandez) este reprezentat drept o altă junglă, populată la rândul său de animale rapace. Nici aici cineastul belgian nu renunţă la referinţele cinefile – de exemplu, tricoul roşu al echipei de fotbal Manchester United, pe care băiatul dispărut îl purta când a fost separat de părinţi, pare un omagiu adus thrillerului clasic „Nu privi acum” („Don’t Look Now”, 1973) de Nicolas Roeg, în care fetiţa dispărută este asociată cu o pelerină de aceeaşi culoare.

„Inexorabil”, cel mai recent film semnat de Fabrice du Welz, prezentat la „Crossing Europe” în premieră austriacă, la puţin timp după lansarea sa în cinematografele franceze şi belgiene, este opera de maturitate a unui autor care şi-a pus talentul în slujba reconfigurării genului şi cuceririi publicului.

Du Welz utilizează creativ clişee ale thrillerului/horrorului – familia din clasa de mijloc superioară care primeşte în mijlocul său un intrus ce o va distruge (în siajul „Teoremei” lui Pier Paolo Pasolini), scriitorul impotent, castelul aparent bântuit (precum fortăreaţa în ruine din „Vinyan” sau ospiciul din „Adoraţie”) etc. –, umplând aceste forme vechi cu conţinuturi noi.

Marcel Bellmer (interpretat de Benoît Poelvoorde, care a devenit în ultimii ani cel mai popular actor belgian, pe urmele lui Olivier Gourmet) este un prozator care a dat lovitura (irepetabilă) cu romanul său de debut, intitulat precum filmul. Marcel este căsătorit de un sfert de veac cu fiica unui mare editor, Jeanne (Mélanie Doutey), căreia i-a şi dedicat bestsellerul său. Soţii, împreună cu fetiţa lor, se mută în uriaşa reşedinţa primită moştenire de Jeanne şi încep să o renoveze, străduindu-se în paralel să-şi renoveze şi căsnicia. Dar, atunci când printre ei se infiltrează o tânără misterioasă, Gloria (Alba Gaïa Bellugi) – care, la fel ca toate Gloriile cineastului bruxellez, este expertă în minciună şi manipulare –, toate planurile familiei Bellmer sunt zădărnicite. Şi aici, la fel ca în „Vinyan” sau „Adoraţie”, sexul înseamnă putere, iar personajul care recurge la această armă urmăreşte să dobândească sau să-şi păstreze controlul asupra partenerului (potenţial sau actual).

„Inexorabil”, cu revelaţiile sale surprinzătoare, este un thriller (cu accente de film noir, giallo şi, evident, horror) care îşi subjugă spectatorii de la primele secvenţe şi până la finalul ameţitor (şi, fără doar şi poate, sângeros). În plus, este un film care, la fel ca şi creaţiile anterioare ale regizorului, ar trebui văzut pe un ecran mare, ce îi potenţează impactul. Du Welz este, de altfel, unul dintre puţinii cineaşti ai lumii care continuă să filmeze pe peliculă (în acest caz, „Glorious Kodak” de Super 16 mm), respingând digitalul, considerat de cineast net inferior.

Atunci când, la sesiunea de Q&A de după proiecţia noului său film în deschiderea celui de-al 19-lea „Crossing Europe”, l-am chestionat asupra referinţelor cinefile din „Inexorabil”, Fabrice du Welz mi-a răspuns că se vede ca o sumă a ideilor şi influenţelor acumulate de el încă din adolescenţă, când era obsedat de cinematograf, vizionând câte două-trei filme zilnic. Dar, a subliniat regizorul belgian, cel mai important pentru el este ca, pornind de la aceste înrâuriri, să-şi găsească propria voce. Sper să vă puteţi convinge de asta văzându-i filmele (şi) în cinematografe.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite