Există „Breaking News” şi în lumea muzicii. Răzvan Ioan Dincă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O căutare pe Google News cu numele directorului ONB relevă 141 de articole din presa românească, din 12 mai încoace. Din aceste 141 de ştiri, vreo 130 susţin că domnul Răzvan Ioan Dincă a fost reţinut, arestat, sau chiar „săltat” într-un dosar privind execuţia bugetară la instituţia pe care o conduce.

Doar 4 ştiri fac follow-up şi precizează că Răzvan Ioan Dincă nu a fost arestat preventiv, cererea procurorilor fiind respinsă de judecător. 

(Update: 21 de ştiri reiau un comunicat dat publicităţii sâmbătă, 23 mai, cuprinzând un fragment din motivarea anchetatorilor privind arestarea preventivă a directorului ONB, dar nu există încă nici una care să continue cu faptul că luni recursul anchetatorilor a fost respins.)

Mai departe aflăm că o serie de plăţi efectuate către diverse firme sau persoane sunt suspectate că ar fi nelegale, ceea ce nu-i totuna cu „banii au fost delapidaţi”. O plată nelegală poate însemna multe, de exemplu plata reală a unui serviciu real, dar al cărui contract nu este înregistrat legal, cu toate parafele necesare. Până la terminarea cercetărilor, în care se aplică principiul prezumţiei de nevinovăţie, nu putem să afirmăm răspicat ceva privind vinovăţia domniei sale. Există exemple în istoria recentă a Operei Române din Bucureşti de manageri exoneraţi de învinuiri, aşa că nu m-aş pripi să sar la concluzii. 

De altfel, după 1989, scandalurile din acest „focar de cultură” (ca să folosesc o expresie lansată acum aproape un secol de către Ion Luca Caragiale) s-au ţinut lanţ, fiecare director fiind aprig contestat de o facţiune sau alta a „colectivului” de artişti de la Operă. Ceea ce înseamnă ori că toţi directorii au fost nişte alegeri greşite, indiferent dacă au fost numiţi sau au câştigat vreun concurs, ori că „focarul de cultură” este imposibil de condus.

Deşi seamănă foarte mult cu teatrul, o companie de operă este o organizaţie mult mai complicată, iar cele din România nu fac excepţie. Dacă un teatru are nevoie de câţiva actori, care, la extrem, nu au nevoie de aproape nimic în plus pentru a prezenta o mică stagiune experimentală într-o locaţie închiriată, opera este un mic orăşel, guvernat de un director. În primul rând, efectivul este mult mai numeros, pentru că este nevoie de o orchestră, cu instrumente cu tot, care are nevoie de un teatru special prevăzut cu fosă, apoi de un cor întreg şi de un corp de balet, în afară de solişti, şi ei destul de numeroşi. La atâta personal şi obiecte de inventar, aparatul administrativ este pe măsură de mare. Opera este un loc al unor emoţii artistice extreme, iar orgoliul artiştilor este dimensionat şi el după mărimea exagerată a caracterelor personajelor pe care le interpretează. Pe drept cuvânt, conducerea unui teatru de operă este o slujbă pentru care trebuie să ai nervi de oţel.

Indiferent cum se va termina acest scandal, Răzvan Ioan Dincă a lăsat ceva în urma lui. Acest „ceva” ar putea fi amintit în mod diferit, în funcţie de verdictul anchetei şi al unui eventual proces. Ceea ce nu se poate nega este faptul că a încercat schimbarea, de la o instituţie etatizată până la extrem la un teatru de operă modern. Dacă această schimbare se va opri acum, atunci eşecul sistemului românesc de a face artă se va dovedi încă o dată inevitabil şi perpetuu.

Puţin îmi pasă de dramoleta unirii Operei cu Opereta. Mult mai important este că, după 25 de ani, s-a renovat în sfârşit clădirea lui Octav Doicescu din Piaţa Eroilor, ajunsă în 2014 la un stadiu de delabrare de-a dreptul ruşinos. Puţin îmi pasă de catifeaua jegoasă ce îmbrăca lojele, de care ţi se făcea frică să te apropii, acum înlocuită cu lemn. N-o regret nicicum. Puţin îmi pasă de eşecul de public al unor producţii noi care au înlocuit nişte ruine triste, de nefrecventat. Mandatul lui Răzvan Ioan Dincă de până acum a fost unul în care s-a mizat pe modernitate. Au fost aduşi regizori de operă de calibru, care au injectat viaţă în partituri ce ajunseseră nişte şlagăre de flaşnetă în vechile montări. 

A fost o perioadă în care ONB a câştigat mulţi spectatori noi, veniţi pentru prima oară la un spectacol de operă, coborând media de vârstă a publicului de la 70 de ani la o cifră mult mai rezonabilă. A fost o epocă în care am fost cu toţii curioşi să vedem ce urmează. Indiferent dacă această curiozitate era una contestatară sau dimpotrivă, una sinceră.

A fost o stagiune în care s-a ştiut ce se va cânta, de la un capăt la altul, cu toate poticnirile de distribuţie sau cu inerentele accidente şi reprogramări. Măcar nu s-a mai făcut calendarul pe principiul „hai să vedem cine e prin teatru săptămâna viitoare, pentru că n-are nici o şuşanea în program”. A fost o renaştere a baletului. Au fost premiere care au înfierbântat comentariile celor mai pătimaşi melomani. A fost viaţă. Regret că nu a fost mai mult, că nu au fost invitate să cânte voci mai bune. Dar s-a mişcat ceva şi ONB a început să fie băgată în seamă de presa internaţională, şi nu doar pentru Oedipe. Au fost şi campanii de presă (dacă poate fi numită „presă” zona respectivă, de un şovinism care ar trebui să fie el însuşi incriminat) de o violenţă incredibilă. A fost dramă şi pasiune, mai ceva ca-n Don Carlos

Şi totuşi, Răzvan Dincă a făcut o greşeală. A încercat să schimbe sistemul respectându-i regulile, în loc să le schimbe. Cum ar fi organizarea teatrelor în care artiştii se vor staruri,  dar cu statut de pensionari, blocând astfel obţinerea de fonduri pentru aducerea unor voci bune permanent. E doar un exemplu din multe altele, care par să-l fi învins pe director, cu largul concurs al sistemului. De aceea nu mă grăbesc deloc să fac pe moralistul. Mulţi se vor repezi să-l compare pe directorul ONB cu cine ştie ce politician corupt. Eu îl consider o replică autohtonă (păstrând proporţiile bugetare în primul rând) a lui Rolf Liebermann, de pe vremea când era director al Operei din Paris, pentru că spectatorii bucureşteni au avut parte de o stagiune în care au mers din descoperire în descoperire aproape în fiecare lună.

Dacă Richard Wagner trăia în vremurile noastre, n-ar fi reuşit să termine nici fundaţia de la Bayreuth.

Update:

Nu pot să nu observ o stranie coincidenţă de limbaj, care ar da fiori de groază mai ales celor care îşi amintesc de perioada comunistă. Campania de… nu pot să-i spun „presă” împotriva directorului ONB jubilează cu un titlu aiuritor: „Sinteză informativă privind activitatea grupului infracţional… etc.” Un titlul pe care-l puteţi regăsi uşor şi des în dosarele de la Securitate din anii ’50. O simplă căutare pe Google după cuvintele cheie "sinteză informativă" vă poate lămuri imediat şi definitiv asupra provenienţei nefastei formulări. Old habits die hard...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite