Evenimentele de la Târgu-Mureș din martie 1990 și planul eșuat al Securității Ungariei (AVO) în destabilizarea României. Interviu cu col. (r) SRI Tudor Păcuraru
0Tragicele evenimente desfășurate în intervalul 19-21 martie 1990 la Târgu-Mureș au fost orchestrate profesionist de către Securitatea ungară (AVO) și coordonate de trei lideri comuniști de la Budapesta: președintele Mátyás Szürös, ministrul de Externe Gyula Horn și ministrul Apărării gl. Ferenc Kárpáti, deși Moscova își pierduse interesul visavis de destabilizarea României în contextul în care echipa lui Ion Iliescu de la București era pro-sovietică, mi-a declarat, într-un interviu, în exclusivitate, colonelul (r) SRI, Tudor Păcuraru, fost șef al Biroului de Analiză și Sinteză al SRI. De asemenea, pe parcursul acestui interviu, mai puteți citi despre poziția CPUN, despre diversiunea din stradă și despre intervenția Armatei.
Sebastian Rusu: În urmă cu 33 de ani, trecerea României de la comunism la democrație a fost marcată de tragicele evenimente din 19-21 martie 1990 de la Târgu-Mureș. Care au fost factorii declanșatori ai incidentelor interetnice de atunci? Ce servicii secrete au fost implicate atunci la Târgu-Mureș în afară de cel ungar AVO?
Tudor Păcuraru: Așa cum am demonstrat cu date concrete, pe bază de documente în cartea mea Planul Nistru, în 1988 – 1989 destabilizarea Regimului Ceaușescu devenise o cerință presantă pentru Uniunea Sovietică. Liderul sovietic Mihail Gorbaciov își asumase unele angajamente confidențiale: cedarea „Lagărului Socialist”, în schimbul unor credite occidentale de peste 100 de miliarde $. Astfel, echipa gorbaciovistă spera să finanțeze reformarea URSS. În calea acestor planuri stăteau, însă, câțiva lideri comuniști din vechea gardă: Jivkov din Bulgaria, Honecker din Republica Democrată Germană, dar mai ales Nicolae Ceaușescu, care-l acuza fățiș pe Gorbaciov de „trădarea socialismului”.
Jivkov a fost ușor de înlăturat, printr-o lovitură de palat. La căderea lui Honecker și dispariția R.D. Germane au contribuit din greu comuniștii unguri, fiind de notorietate episodul deschiderii frontierei ungaro – austriece. Tot nomenklaturiștii unguri, din echipa „de rit sovietic” a lui Janos Kadar, s-au implicat și în destabilizarea României, oferind suport intervenției sovietice secrete din decembrie 1989.
Aceste acțiuni au fost coordonate de trei lideri comuniști de la Budapesta: președintele Mátyás Szürös, ministrul de Externe Gyula Horn și ministrul Apărării gl. Ferenc Kárpáti. Toți trei aveau „studii leniniste” la Moscova, iar istoriografia ungară a pus în evidență încă din anii 1990 relațiile lor cu serviciile secrete sovietice. Toți trei s-au implicat în acțiuni împotriva României, inițial coordonate de la Moscova. Dar, după căderea lui Nicolae Ceaușescu și în condițiile în care la București, Puterea fusese preluată de o echipă condusă de Ion Iliescu, care la acea dată avea o atitudine pro-sovietică evidentă, Moscova și-a pierdut interesul în destabilizarea României.
Cei trei lideri comuniști unguri au considerat însă că Ungaria merită mai mult, drept care au continuat acțiunile destabilizatoare. De altfel, într-un interviu publicat la 30 ianuarie 2015, fostul prim-ministru al Ungariei din acea perioadă, Miklós Németh, a recunoscut această implicare, care este atestată și de documentele elaborate în 1990 de contraspionajul românesc. Concret, AVO a regizat profesionist izbucnirea de conflicte interetnice în mai multe municipii din Transilvania, pe fondul Ordinului ministrului Învățământului, vechiul cominternist Mihai Șora, care prevedea segregarea etnică imediată a școlilor. La Târgu Mureș, elevii și profesorii români au fost efectiv dați afară din licee și chiar din unele școli generale. Aceasta a fost scânteia declanșatoare.
Mecanismul este detaliat în cartea mea, elaborată împreună cu conf. dr. Florian Bichir, Zori însângerate. Imediat după evenimente, troica nomenklaturiștilor Szürös - Horn – Kárpáti a început să agite ideea că în România are loc un „masacru”, scontând că vor determina o intervenție armată a sovieticilor pentru scoaterea Transilvaniei de sub suveranitatea României. Acesta era unul dintre planurile alternative din anul precedent, 1989, pentru destabilizarea Regimului Ceaușescu. Așa cum demonstrează documentele elaborate în acele luni de contraspionajul românesc, disponibile în arhivele CNSAS, aceste acțiuni ale Securității comuniste ungare, AVO, s-au aflat permanent în atenția KGB. Moscova „omisese” să-i informeze pe agenții săi din Ungaria că „Lagărul Socialist” urma să fie cedat sferei de influență a Occidentului, deci trebuia predat în bună stare. În context, România nu putea fi livrată destabilizată! Statul sovietic a intervenit deci, în martie 1990, pe toate filierele, pentru blocarea inițiativei neavenite a agenților săi, nomenklaturiștii unguri. Și cum Ungaria se afla, la acel moment, sub controlul Moscovei, intervenția sovieticilor a avut efect, incidentele de la Târgu Mureș au fost limitate, iar războiul civil interetnic pregătit pentru Transilvania nu a avut loc.
Sebastian Rusu: De ce liderii CPUN au întârziat în mod deliberat să reacționeze la violențe? Ce interese credeți că au urmărit? A fost guvernul Roman depășit de evenimente în contextul în care România post-comunistă se așeza instituțional?
Tudor Păcuraru: La acea dată, România era condusă de o echipă destul de pestriță. Trei „partide” își împărțeau Puterea: gruparea Ion Iliescu, exponentă a intereselor Echipei Gorbaciov; gruparea din jurul generalului Nicolae Militaru, subordonată serviciilor secrete sovietice; gruparea Victor Stănculescu, condusă de ofițerii compromiși în represiune, dornici să-și croiască influență politică pentru a nu fi trași la răspundere. Aceste trei grupări erau de acord asupra unui unic punct: Securitatea e singura vinovată!
Aruncând vina asupra „teroriștilor – securiști”, gruparea Iliescu își confecționa o legitimitate „revoluționară”, gruparea Militaru își plătea polițele (vezi Cazul Trosca), iar gruparea Stănculescu își spăla sângele de pe mâini. Între timp, lucrurile au fost lămurite de lucrările echipei coordonate de dl. Grigore Cartianu, dar și de rechizitoriul procurorilor din Dosarul Revoluției: existența „teroriștilor – securiști” nu a putut fi probată, dar în schimb acțiunile teroriste ale agenturilor sovietice au fost probate.
Tocmai în speranța de a împiedica aflarea acestui adevăr, anume intervenția armată secretă a URSS, liderii pro-sovietici ai CPUN au luat o decizie fără precedent: desființarea organelor de Siguranță a Statului și, în mod special, a Contraspionajului. Fiindcă toți decidenții implicați erau, într-un fel sau altul, în slujba spionajului străin – deci direct interesați în lichidarea Contraspionajului românesc.
Cred că ei se legănau cu iluzia că vor fi protejați de sovietici – dar deja Uniunea Sovietică se confrunta cu alte probleme și nu mai avea vreme să-și asume responsabilități care, de fapt și de drept, reveneau României. Documentele prezentate în volumul Zori însângerate arată cum, destul de rapid, Contraspionajul românesc a fost „scos din priză”, ceea ce evident a deschis un câmp larg de acțiune intereselor subversive de peste hotare.
Sebastian Rusu: Cum a evitat în opinia dvs. România soarta fostei Iugoslavii în contextul în care Transilvania se află pe radarul revizioniștilor unguri încă din vremea parafării Tratatului de la Trianon (iunie 1920)? Putem afirma că Budapesta a ratat un moment semnificativ în recuperarea Ardealului atunci?
Tudor Păcuraru: Să nu vorbim de „Budapesta” la modul generic. Așa cum probează documentele aflate la CNSAS, evenimentele de la Târgu Mureș au fost regizate de către Securitatea comunistă ungară, odiosul AVO, sub comanda a trei agenți sovietici scăpați de sub control: Szürös, Horn și Kárpáti. Interesul acestora nu era motivat de „sentimente patriotice”, ci de imperative politice: deși se revopsise în Partid „Socialist”, fostul partid comunist era perceput în continuare de electoratul ungar ca o unealtă a ocupantului sovietic. Deci nu avea nicio șansă în alegerile din primăvara 1990!
Iar atunci, securiștii și nomenklaturiștii unguri au încercat să-și confecționeze o șansă, regizând un război civil în Transilvania și sperând că Moscova va interveni pentru a scoate din foc castanele și a li le pune lor pe tavă. I-au luat pe sovietici de fraieri: mare greșeală! În realitate, planul securiștilor și nomenklaturiștilor unguri nu a avut de la bun început nicio șansă: existau înțelegeri, mediate de Comisia Trilaterală, între Kremlin și Occident, pentru cedarea sferei europene de influență a URSS în schimbul unui credit masiv. Moscova nu a considerat necesar să-i anunțe pe agenții săi, securiștii și nomenklaturiștii unguri, deși aceștia au fost uneltele acestei cedări. Ce contau trei slugi ungurești, Szürös, Horn și Kárpáti, când soarta măreței Uniuni Sovietice era în joc?
Sebastian Rusu: În primăvara anului 2021, împreună cu istoricul militar Florian Bichir ați scos o lucrare importantă despre evenimentele de la Târgu Mureș în baza unor documente desecretizate din fondurile de arhivă de la CNSAS: Târgu-Mureș 1990: Zori însîngerate. Conflicte interetnice din 1989-1990 în dosarele CNSAS. Cum a fost primită lucrarea dvs. în mediul academic și ce le răspundeți contestatarilor acestei cărți care vă acuză de manipulare?
Tudor Păcuraru: Ah, ”manipulare”. O acuzație fără dovezi, la adresa unei cărți cu 325 de note de subsol, bazată pe documente CNSAS și mărturii sub jurământ, în fața procurorilor, toate accesibile publicului – deci verificabile. Povestea este puțin diferită și merită povestită.
Primele contestări au fost la adresa cărții mele Planul Nistru. Spre marea mea surprindere, veneau din Statele Unite, iar contestatarii susțineau nici mai mult, nici mai puțin, că sovieticii nu fuseseră deloc implicați în Revoluția din Decembrie. Asta în pofida lucrărilor echipei coordonate de dl. Grigore Cartianu, dar și a depozițiilor sub jurământ din Dosarul Revoluției. M-a surprins faptul că Steagul lui Lenin e apărat cu atâta îndârjire de un cetățean american, care pretinde a fi fostul șef al Antenei CIA de la București și acționează sub pseudonim. Ceea ce m-a determinat să studiez cazul.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Antena CIA de la București s-a trezit sub tirul șefilor lor din Statele Unite: ce se întâmplă la Universitate? În acest context, un angajat al Antenei CIA a avut o idee proastă. Foarte proastă! Vânător pasionat, avea o carabină cu lunetă. Comod din fire, nu a demontat luneta, ci a urcat pe acoperiș cu carabină cu tot, pentru a vedea mai bine ce se petrece la baricada de la Dunărea. Chiar vizavi de Ambasada SUA era un post fix al Securității. Oficialul american a fost deci filmat și fotografiat de Securitate cu pușca în mână, țintind spre manifestanți!
Atunci când a început formarea Serviciului Român de Informații, Virgil Măgureanu a luat decizia disponibilizării întregului efectiv al Securității Municipiului București. O parte dintre ofițerii vizați au atribuit această decizie influenței SUA, ceea ce le-a întărit resentimentele antiamericane preexistente. Când au redobândit ceva influență politică, s-au răzbunat, făcând să circule varianta că, de fapt, la masacrul din Piața Universității ar fi participat și ... CIA! O minciună: filmarea atestă că nu a existat foc la gura țevii.
La aceste alegații, fostul oficial american a reacționat cu aceeași lipsă de discernământ pe care a manifestat-o în acea noapte de decembrie de acum 33 de ani: cu sprijinul câtorva cercetători din România, susține teza că Securitatea și numai ea este vinovată de toți morții din Decembrie. Ceea ce vine în coliziune frontală cu întreaga istoriografie română a problemei și cu documentele juridice oficiale, care demonstrează o responsabilitate multiplă, în care Securitatea are un rol minor. Citind prin interpuși și de-a curmezișul cartea mea Planul Nistru, cel în cauză a ajuns la concluzia ciudată că ”exonerez pe securiști”, drept care a pornit la luptă contra lucrării, sub Steagul lui Lenin.
În ce privește cartea mea Zori Însângerate, aici mă lupt cu Securitatea comunistă ungară, AVO. La Budapesta există un muzeu, Casa Terorii, care prezintă atrocitățile comise de AVO împotriva poporului ungar. În școlile din Ungaria, copiii învață despre represiunea odioasă prin care, în perioada 1956 – 1962, AVO a „pus cu botul pe labe” poporul ungar. Vă imaginați cât am fost de mirați, eu și dr. Florian Bichir, când ne-am trezit că o ONG sesizează Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în ce privește cartea noastră. Acuzația principală: defăimarea AVO, ceea ce echivalează, în viziunea reclamanților, cu ”defăimarea poporului maghiar”!
De fapt, în spatele acestei ONG se află persoane care s-au simțit deranjate de modul în care documentele CNSAS le prezintă activitatea din primăvara anului 1990. Întrucât documentele istorice nu pot fi contestate prin chemare în judecată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins acțiunea. Dar admiratorii Securității comuniste ungare nu se lasă intimidați: au deschis acțiune în contencios administrativ împotriva CNSAS! Deci, în România zilelor noastre, Securitatea comunistă ungară are în continuare câmp liber de acțiune, ca în martie 1990: hărțuiește prin tribunale pe oricine citează ceea ce scrie pe panourile expuse la Muzeul Terorii din Budapesta!
A, ”lumea academică”... Eu nu am doctorat, deci nu am dreptul să vorbesc de la vreo tribună universitară. Și cine mă rog mi-ar pune la dispoziție o audiență universitară? La Miercurea Ciuc mi-am lansat cărțile într-un restaurant, în fața unei audiențe alcătuite din intelectuali români și maghiari: o seară superbă, pe care mi-o amintesc cu drag! Știind care-mi este locul, de la bun început nu mi-am scris cărțile pentru ”lumea academică”, ci pentru învățătorul de țară, pentru preotul din parohia săracă, pentru ofițerul de pe graniță, pentru intelectualul român din Secuime.
Aceștia sunt oamenii care contează pentru mine! De aceea, cărțile mele au preț modic: să poată să le cumpere și studentul bursier, și pensionarul, român sau maghiar. Și s-au vândut ca pâinea caldă, fiindcă cititorii au văzut, de la primele pagini, că joc cu cărțile pe masă: dau în subsol sursele, verificabile pentru oricine are o conexiune la Internet. Acest mod de a scrie Istoria a fost atât de neașteptat, atât de inedit, încât unii nici n-au crezut că exist cu adevărat! Nu m-a afectat. Cărțile mele nu-mi aduc nici bogăție, nici notorietate, fiindcă sunt gândite cu alt scop: să dezvăluie cititorului adevărul, eliberându-l de povara falselor vinovății, de apăsarea nenumăratelor straturi de minciuni defăimătoare.
Sebastian Rusu: Aș vrea să explicați planul operativ al forțelor implicate atunci în stradă la Târgu-Mureș. Care au fost oamenii cheie care au evitat o „baie de sânge” programată și ce ne puteți spune despre jurnaliștii străini prezenți atunci la Târgu-Mureș?
Tudor Păcuraru: Documentele aflate la CNSAS arată că, în decembrie 1989, Securitatea comunistă ungară și-a introdus diversioniștii în România sub acoperirea „convoaielor cu ajutoare”. Prezența securiștilor unguri înarmați în România a fost de altfel recunoscută public de prim-ministrul Ungariei din acea perioadă, Miklós Németh. Deîndată ce respectivele convoaie ungurești au ajuns în Covasna sau Harghita, au avut loc atacuri „revoluționare” împotriva posturilor de Poliție, vârf de lance fiind persoane necunoscute localnicilor, dar deosebit de agresive. Atacurile, soldate cu victime și atrocități, vizau pe de-o parte terorizarea localnicilor maghiari (dacă țineți partea românilor, vă linșăm!) și pe de altă parte, să procure armament și muniție românești (viitoare corpuri delicte, „dovezi” că preconizatele masacre ar fi realizate de români).
Tot din documentele oficiale rezultă că agentura securistă ungară a trecut la recrutarea de elemente din cadrul lumii interlope, în principal recidiviști cu antecedente violente. În clipa în care domnul Mihai Șora, ministru al Învățământului, a dat liber expulzării românilor din școli, prin Radio Kossuth și pe filiere de diseminare pregătite din vreme au început instantaneu să circule fake news: printre români se comenta că urmează expulzarea tuturor românilor din Târgu Mureș, printre maghiari se comenta că urmează o epurare etnică, mii de țărani români din împrejurimi ar porni un fel de „mineriadă”.
Cele două tabere – românii și maghiarii – s-au strâns deci în piața centrală din Târgu Mureș. Documentele oficiale atestă că partea maghiară (sau în fine, de limbă maghiară) a avut acces în piață cu arme albe: lanțuri, stinghii cu cuie, răngi etc. Era nevoie de incidente sângeroase pentru a determina Armata română să intervină.
Și Armata a sosit în piață, formând un cordon între cele două părți aflate în conflict. La care provocatori din vreme instruiți au folosit megafoane pentru a lansa apeluri precum Fiți vigilenți, dacă armata nu-i cu voi, dezarmați-i! sau Acum, pe ei, că suntem mulți! Se sconta, de către instigatori, că trupa se va opune și va face uz de armă pentru a evita dezarmarea. Dar militarii români fuseseră trimiși în piață fără arme!
Așa cum rezultă din amintirile șefului dispozitivului militar din zonă, gl. Mircea Chelaru, la acel moment organizatorii din umbră ai incidentului au recurs la o soluție disperată: la ora 23, au încercat introducerea în piață, prin spatele Catedralei, a unui grup compact de militari în civil, înarmați: „Am găsit și oameni cu armament asupra lor. Mai concret, cu pistoale.” Intuind corect că securiștii unguri nu vor riposta prin foc, întrucât au misiunea să împuște civili maghiari cu arme furate de la Poliția română, iar nu să împuște militari români, gl. Chelaru a ordonat trupei să-i dezarmeze pe cei în cauză – ceea ce s-a executat. Fără îndoială, gl. Mircea Chelaru a fost eroul acelei nopți.
Organizatorii – o rezidentură AVO cu sediul la Hotel „Continental”, acționând sub acoperirea unei ipotetice organizații ,,Asklepios“, care ar fi reprezentat ,,Crucea Roșie Mondială“ – erau atât de siguri de succesul provocării, încât lansaseră deja știrea că la Târgu Mureș ar fi avut loc un ”masacru împotriva etnicilor maghiari”. Sub coordonarea autorităților comuniste de la Budapesta, fuseseră din vreme organizate filiere mediatice de diseminare a acestor fake news, care s-au bucurat de credibilitate vremelnică.
Sebastian Rusu: Au fost în opinia dvs. evenimentele de la Târgu-Mureș din martie 1990 precursoarele înființării SRI? Ce rol a avut profesorul Virgil Măgureanu atunci?
Tudor Păcuraru: Profesorul Virgil Măgureanu se zbătea de ceva vreme să organizeze un nou Serviciu de Informații, pe baze principial diferite de vechea Securitate. Vreme de trei luni de zile, eforturile sale au fost zadarnice: cei aflați la Putere erau convinși că se află sub protecția URSS, deci nu li se poate întâmpla nimic rău. Arunci de ce ar mai avea oare nevoie de un Serviciu de Informații? Ca să le dezvăluie calitatea de agenți ai unor Puteri străine?
În acea noapte, liderii CPUN au simțit că le zboară scaunele de sub șezut, s-au trezit din visele erotice cu Lenin și s-au repezit la telefoane, cerând informații unei instituții care nu mai exista: Contraspionajul. Care își încetase informările de săptămâni bune! Ofițerii au fost chemați de acasă, fișetele sigilate în ianuarie de Armata lui Militaru au fost redeschise, dar activitatea a fost reluată la un nivel minimal după câteva zile. Asta spun documentele. În aceste condiții, i s-a îngăduit lui Virgil Măgureanu să înființeze SRI. Dar o asemenea instituție nu se naște din neant: dosarul aflat la CNSAS arată că SRI Mureș a început să funcționeze cât de cât abia spre sfârșitul anului 1990.
Sebastian Rusu: Cum s-au construit relațiile interetnice cu minoritatea maghiară după Târgu-Mureș? Ce poziție ar trebui să aibă Bucureștiul în raport cu Budapesta în contextul provocărilor constante din ultimii ani pe tema autonomiei Ținutului Secuiesc?
Tudor Păcuraru: Relațiile româno-maghiare s-au construit pe o diversiune. Până în ziua de azi, mulți dintre români consideră că UDMR e agentură și în această calitate a fost implicată în evenimente, iar mulți maghiari consideră că Vatra Românească ar fi fost alcătuită din „țărăniști, legionari și securiști” (!) și ar fi fost cauza violențelor. Realitatea, așa cum reiese aceasta din documente, este cu totul alta: în perioada mai 1989 – martie 1990, un grup de complotiști aflat ad interim la conducerea Republicii Populare Ungare a încălcat întreg cadrul juridic bilateral, Actul Final de la Helsinki și Carta ONU, pregătind și declanșând un război secret împotriva României.
Efectele au fost devastatoare și nu numai la nivelul relațiilor interetnice: evenimentele au determinat emigrarea masivă a tineretului maghiar, mult mai intensă decât a tinerilor români, și izolarea județelor cu populație majoritar maghiară, cu efecte socio-economice drastice, pe termen lung. „Jocul operativ” al nomenklaturiștilor unguri, care în 1990 au încercat să se agațe de Putere, s-a făcut, deci, în detrimentul populației maghiare din România.
Încet-încet adevărul a ieșit la iveală. Au trecut anii și substratul real al provocărilor revanșarde a devenit vizibil: unii sunt interesați să agite „pericolul românesc” (sau maghiar) pentru a se erija în „protectori” (ai maghiarimii, respectiv ai românimii), fiindcă din această ipostază, de „protectori”, își pot umple buzunarele mai repede, mai îndesat. Aspectul nu a scăpat atenției electoratului, român și maghiar deopotrivă: autonomia teritorială a „Ținutului Secuiesc” ar avea marele avantaj că ar scoate județele respective de sub jurisdicția DNA! Evident, provocări punctuale sunt în continuare posibile, dar un conflict interetnic amplu devine din ce în ce mai improbabil.
Sebastian Rusu: În aceste zile ați scos de sub tipar împreună cu jurnalistul Romeo Couți o lucrare cu un titlu sugestiv: Lebăda neagră de pe Balaton-Viktor Orban și o obsesie asumată pe care ar fi trebuit să o lansați marți la Miercurea-Ciuc. Aș vrea să ne precizați care au fost actori implicați în blocarea lansării acestei cărți?
Tudor Păcuraru: În iulie 1989, tânărul Viktor Orbán a avut sprijinul entuziast al întregii națiuni ungare atunci când, la funeraliile lui Nagy Imre, a lansat sloganul „Afară, afară cu rușii din țară!” Au trecut anii și iată, la frontierele Ungariei a izbucnit un nou război: Rusia a decis că a venit vremea să lichideze Ucraina. 141 de State membre ONU au condamnat agresiunea – dar domnul Orbán, ajuns la vârsta maturității, a luat decizia surprinzătoare de a se situa de partea agresorului.
Ce-l determină pe fostul promotor al liberalismului, pe care-l admiram cu toții acum douăzeci – treizeci de ani, să se transforme în avocat al agresorului? Sesizând interesul publicului pentru acest subiect, cunoscutul jurnalist clujean Romeo Couți a luat inițiativa de a pune această întrebare unui număr de personalități relevante. A rezultat o biografie a domnului Viktor Orbán, alcătuită de unsprezece autori: europarlamentara Gwendoline Delbos-Corfield, profesorii universitari Dan Dungaciu, Gabriel Moisa și Tibori-Szabó Zoltán; diplomatul Alexandru Ghișa; jurnaliștii Marius Dragomir, Liviu Man, Nicolae Neagu, Cosmin Puriș și Nando Mario Varga. În sfârșit, eu, analistul de informații Tudor Păcuraru.
Cartea are un titlu incitant - Lebăda neagră de pe Balaton - și este publicată de Editura brașoveană Creator (parte a grupului de firme LIBRIS). Încă dinainte să apară pe galantarele virtuale, cartea a și început să ”facă valuri”. Printre primii care ne-au contactat a fost Filiala HARGHITA a Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria”. Președintele filialei, domnul Claudiu Dăbău, a reușit să ne convingă să lansăm volumul cu pricina la Miercurea Ciuc, în sala Bibliotecii Județene ”Kájoni János”. Sala era liberă pe 15 martie, dânsul obținuse deja acceptul conducerii bibliotecii. Sincer, am avut inițial unele îndoieli. Dar iată, președintele UDMR, Kelemen Hunor, a declarat meșteșugit, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni: „dacă noi, maghiarii din Transilvania, suntem liberi să ne decidem propriul destin, asta nu înseamnă că românii vor avea mai puțină libertate.” Frumoase cuvinte! Din care noi am concluzionat pripit că avem libertatea să lansăm volumul Lebăda neagră de pe Balaton la Miercurea Ciuc.
Eram în tren, în drum spre Miercurea Ciuc, când am primit vestea că, în miez de noapte, autoritățile județene anulaseră evenimentul: sala Bibliotecii Județene ”Kájoni János” nu mai era liberă, și nici noi nu mai eram liberi să lansăm volumul. Evident, pentru domnul Kelemen Hunor „asta nu înseamnă că românii vor avea mai puțină libertate”! Dar gazdele de la ANCE „Regina Maria”, domnii Claudiu Dăbău și Nicolae Uszkai erau pregătiți: mai avuseseră de-a face cu strania concepție despre „libertatea românilor” promovată de unii politicieni maghiari. Și, din fericire, mulți dintre maghiari nu gândesc așa! Și ne-au ajutat: am reușit să găsim o sală suficient de încăpătoare și să facem lansarea de carte, în condiții de semi-clandestinitate.
Conștiința faptului că ochiul atotvăzător al ciracilor domnului Viktor Orbán este ațintit, cu încruntare, asupra noastră a creat, în acea sală de restaurant din Miercurea-Ciuc, un neprețuit sentiment de camaraderie, de solidaritate între noi, autorii, și cititorii care îndrăzniseră să sfideze interdicția, venind la lansarea unui volum interzis de autorități. Riscam cu toții, dar o făceam în numele acelorași valori – libertatea de expresie, libertatea întrunirilor, libertatea gândirii – ceea ce a creat spontan, între noi, o comuniune spirituală cum de puține ori mi-a fost dat să trăiesc. După lansare, ne-am adunat la un pahar de vorbă: oare cum am putea răsplăti nemaivăzuta „ospitalitate” a autorităților harghitene? Ne-au inspirat chiar cuvintele domnului Kelemen Hunor: „noi, maghiarii din Transilvania, suntem liberi să ne decidem propriul destin”. Dar oare concetățenii noștri maghiari sunt cu adevărat liberi să aleagă, în condițiile în care li se cenzurează drastic libertatea de informare, prin interzicerea chiar și a unei lansări de carte? Și atunci am decis să luptăm pentru libertatea de informare a concetățenilor noștri maghiari, știind că astfel luptăm pentru propria noastră libertate.
Vom lansa cât de curând o ediție în limba maghiară a volumului Lebăda neagră de pe Balaton!
Se încarcă comentariile...
