„Eu cu cine votez?“

Faimoasa replică „Eu cu cine votez?“, a Cetăţeanului turmentat a făcut de la început din personajul „Scrisorii pierdute“ un simbol al alegătorului român derutat în pragul alegerilor. În fond însă, lucrurile sunt ceva mai complicate în piesa lui Caragiale, după cum critica literară a remarcat demult. Cetăţeanul e turmentat la propriu, nu la figurat.

Dacă ar fi după pofta lui, n-ar vota cu nimeni. I-o spune el însuşi lui Tipătescu. Doar speranţa de a trage niscai foloase de pe urma votului îl determină să repete întrebarea cui vrea să-l asculte. Simbolic, aşadar, Cetăţeanul turmentat este din mai multe puncte de vedere.

În pragul alegerilor din toamna aceasta, România e doldora de Cetăţeni turmentaţi. Oare câţi nu-şi pun deja întrebarea „eu cu cine votez?“. Şi nu aşteptând neapărat un răspuns, ci ca să vadă dacă merită să meargă la vot. Nu cine câştigă alegerile îi interesează, ci ce câştigă ei de pe urma votului. Mă tem că, din nefericire, au perfectă dreptate judecând situaţia în acest fel, în funcţie de un interes personal de natură strict materială. De la clasa politică, puţini mai aşteaptă cu adevărat ceva.

Criza politică de după tragedia de la „Colectiv“ a obligat partidele să declare în cor că e necesară o reformă politică a tuturor. De o întinerire a membrilor şi de o împrospătare a modului de funcţionare. Se face anul de la tragedie, alegerile bat la uşă şi nu numai că reforma anunţată n-a avut loc, dar scenariul desemnării candidaţilor şi spectacolul alianţelor electorale arată în chip cât se poate de limpede că nu s-a schimbat nimic. Mai rău: niciodată înainte, timp de un sfert de secol de postcomunism, scenariul şi spectacolul cu pricina nu i-au pus pe politicieni să-şi dea într-o măsură atât de mare arama pe faţă. Am făcut eu însumi zece ani politică de partid. Niciodată n-am trăit un sentiment de dezgust asemănător.

Cu cuţitele pe masă

Naivi cum eram, noi aveam totuşi principii şi ne comportam mutual respectuos. Astăzi bătălia politică se dă, nu cu cărţile, ci cu cuţitele pe masă. Naivi cum eram, aveam programe, poate la fel de naive ca şi noi, dar încercam, cel puţin, să ne confruntăm în idei.

Am urmărit cât am putut să rezist fizic şi moral campania din primăvara trecută. O urmăresc, deşi nu ştiu până când, pe cea din lunile următoare. Remarc un fapt fără precedent chiar şi în juna noastră democraţie: campania se reduce la interese personale şi de grup, la calcule, la aranjamente, la datorii de plătit şi la revanşe de luat, la relaţii de rudenie şi la obligaţii decurgând din ele, fără urmă de ideologie, ce zic eu, fără urmă de idee generală şi de interes obştesc.

Mă uit ca tot omul prost la televizor şi nu aud decât acuzaţii şi injurii, aflu ce a văzut unul sau altul pe gaura cheii, ce a făcut cutare în alcov cu nevasta sau cu amanta, cât a furat un afacerist sau un funcţionar public din banii mei, ce obiceiuri au beizadelele de politicieni, cum îi lasă magistraţii în libertate pe asasini şi încă multe alte poveşti din culisele vieţii româneşti, dar nimic, mai nimic, despre ce-şi propune să facă un candidat, dacă şi când va deveni primar sau parlamentar. Nici măcar de promisiuni n-am cunoştinţă. Fie şi de neonorat, eventual.

Campania se reduce la interese personale şi de grup, la calcule, la aranjamente, la datorii de plătit şi la revanşe de luat, la relaţii de rudenie şi la obligaţii decurgând din ele, fără urmă de ideologie, ce zic eu, fără urmă de idee generală şi de interes obştesc.

Sunt sătul de cancanuri până peste cap, aşa că aş dori să mi se vorbească de criterii în vederea candidaturii, de motivele care l-au scos din cărţi pe cutare, beneficiar de prezumţia de nevinovăţie, acordându-i-se, auziţi vorbă, dispensă, dar l-au lăsat pe dinafară pe altul, deja condamnat, de ceea ce a făcut sau n-a făcut un candidat aflat la al nu ştiu câtelea mandat şi aşa mai departe. Şi dacă tot avem partide cu titulaturi diferite, aş vrea să mi se spună ce le deosebeşte. Fiindcă eu constat un lucru: în campanie electorală, ele promit, rar, ce e drept,  măsuri cât de cât diferite, dar în Parlament, pun mână de la mână ca să iasă legi identice.  

O brumă de speranţă

Nu am candoarea să cred că există campanii electorale absolut curate, şi nu numai la noi, dar promiscuitatea politică şi morală a celei de astăzi din România îmi întrece capacitatea de înţelegere şi chiar şi biata mea imaginaţie. O întrece, de altfel, şi pe a multor altora. Opinia publică e manipulată de presa scrisă, de mass-media, de nelipsiţii politicieni din emisiunile de televiziune.

Dacă mai nutresc o brumă de speranţă că vor putea fi împiedicaţi să otrăvească apa potabilă şi aerul pe care-l respirăm câţiva dintre cei care colaborează la dezastru cu enormităţile lor cotidiene şi la ore de vârf (dar cine să-i oprească pe Ion Cristoiu şi pe Sebastian Ghiţă?!), nu am nici cea mai palidă iluzie că partidele şi Parlamentul se vor trezi la realitate şi se vor reforma. Scepticismul meu se bazează şi pe faptul că, spre deosebire de unii, nu dau crezare „vocii străzii“. Nu doar pentru că nu reprezintă cu adevărat o voce conştientă şi clară, ci un cor indistinct şi confuz, dar pentru că strada nu face, nu trebuie să facă politică, niciodată şi nicăieri într-o democraţie (întreb din nou: cine-l opreşte pe Nicuşor Dan să se vadă în Parlament şi la Guvern?!).

Cam asta ar fi parabola Cetăţeanului turmentat.