Eternitatea Hobbitului se numeşte femeie

Cu Emil Brumaru înainte de începerea emisiunii TV

Cărţile bune sunt ca femeile frumoase, pe care cât le ai în preajmă nu-ţi poţi lua ochii de la ele, le pândeşti, îţi găseşti de lucru în jurul lor, cauţi să te împiedici ca să le atingi, să le simţi adierea trecându-le prin păr...

Când se îndepărtează, ei, atunci îţi trebuie timp mult să te dezmeticeşti, să nu le regreţi, să nu le duci dorul, să ieşi din visare, din imaginaţia păcătoasă, pe care aşa o mai dispreţuia Pascal. Şi de fapt, urmele pe care le lasă ele în memorie, în simţuri, se prelungesc cât viaţa.

Aşa s-a întâmplat cu Cerşetorul de cafea, volumul lui Emil Brumaru, o carte pe care cu greu o laşi din mâini, care fascinează şi inspiră, în care cuvintele se prind unele de altele ca în dansul unor îngeri, căzuţi bineînţeles. Sau ca perlele pe acelaşi şirag, leneş pregătit pentru decolteul vreunei fecioare. Eternitatea Hobbitului se numeşte femeie. La fel şi viaţa. Nimic nu i se pare mai lipsit de sens în lumea aceasta decât absenţa femeii. E singurul subiect despre care nu vrea să vorbească. E respins. E absurdul gol.

Dar, de fapt, e şi mai şi, fiecare scrisoare din volum în parte e ca o altă femeie, pe care aştepţi febril să o cunoşti, să-i simţi parfumul, să o priveşti cum se isterizează din nimic, cum râde nebuneşte sau cum tace vinovată (sigur vă veţi întreba cum o femeie îşi doreşte să descopere toate aceste femei înghesuite în 638 de pagini dintr-o carte? Dar femeile sunt mai interesante, mai complicate, mai nebune, mai amuzante. Şi mai frumoase, iar eu cred, precum prinţul Mîşkin al lui Dostoievski, că în frumuseţe stă salvarea lumii).

Scrisorile acestea, cu rochii vaporoase, albe, au adus şi pacea între noi. Ne întâlneam rar, prin librării sau pe la vreo lansare, îi spuneam o poveste „înspăimântătoare” despre Diogene, Nietzsche ori Wittgenstein şi îl mai îndepărtam puţin. Entuziasmul meu împărtăşit, legat de scrisori, insistenţa de a veni să vorbim despre carte într-o emisiune, de a face apoi un interviu, l-a convins încet-încet că sunt fiinţă umană, chiar dacă am păcatul acesta al filosofiei. Ba chiar a acceptat tacit că sunt şi femeie, una spirituală, cu care se poate dialoga mult şi frumos, sau, în cel mai bun caz, un fel de primă soţie a sultanului, înţeleaptă şi generoasă, care are puterea să aleagă ea însăşi femeia de fiecare noapte.

În scrisori, mai spun, Hobbitul e prea uman, e prietenos, e cald, cheamă şi caută, are nevoie de apropieri şi nu fuge de oameni. (Acum, când îl întâlneşti pe stradă, aerul lui ciufut îţi porunceşte parcă să treci mai departe, să nu-l deranjezi cumva din aţintirea lui… se ştie pe ce şi pe unde). E singur şi scrie scrisori. Îşi sculptează femeile din cuvinte, din imaginaţie, nimfe dodoloaţe sau tinere cu pas de regină, încorsetate în blugi, cu decolteuri crăpate adânc, puse pe zbenguială sau destul de ţepene ca să le vrei cu cracii în sus într-o după-amiază albă de iarnă…

Doamne, câte femei ai pus Hobbitule în plicuri colorate şi le-ai expediat cu generozitate altor bărbaţi! Trăiască Poşta Română! Şi să trăiască Hobbitul!