Erdogan încearcă să se impună ca negociator indispensabil în criza Ucraina-Rusia-restul lumii

Fără îndoială că o reușită i-ar aduce recunoștința tuturor și, mai presus de orice, ar schimba – poate pe lungă durată – statutul internațional al țării sale ca forță regională cu ambiții globale și cu capacitatea de a oferi garanții credibile în dialogul de criză între marile puteri și a se interpune cu succes între super-puteri sau alianțe.

Erdogan, Zelenski și Guterres s-au întâlnit la Liov

O reușită, în acest moment, în aceste condiții, ar confirma în fața lumii că există o bază serioasă a pretențiilor sale de a fi noul pilon de stabilitate și dialog în orientul Apropiat și că, lucru extrem de important, ar fi astfel consolidată poziția sa de reprezentat al unei lumi musulmane moderate. În plus, lucru deloc de neglijat, ar duce mai departe, mult mai aproape de Europa, modelul unui tip de negocieri exersat extrem de bine și pe durată, așa numitul ‚Proces Astana” destinat rezolvării situației din Siria și, astfel, a impunerii unei soluții tripartite Rusia-Turcia-Iran pentru remodelarea acelei părți de lume și, posibil, mult dincolo de spațiul sirian.

Dar, dacă a avut succesul știut în Siria, modelul respectiv a avut totuși o problemă în a fi extins și a-l face acceptabil pentru preluare și aplicare în alte zone: în definitiv, era, totuși, doar o trilaterală cu multe dintre caracteristici legate de situația specifică din orientul apropiat după înfrângerea dramatică a americanilor în Afganistan, haosul din Irak care lasă loc acum preluării puterii de către milițiile pro-iraniene și, în fine, dar nu în ultimul rând, eșecul sancțiunilor americane împotriva Iranului pe chestiunea nucleară, acum existând posibilitatea de a se finaliza reinstaurarea „Acordului nuclear”, cu sau fără participarea SUA. În consecință, etapa următoare era, în cazul în care acceptați ideea unui scenariu tip „Siria+”, să se găsească o formulă cu mult mai comprehensivă. Asta însemna intrarea în „negocieri discrete”, cele care se poartă intens de pe la mijlocul lunii martie încoace, pentru a găsi modalitatea de implicare activă, reală și cât mai vizibilă de la un moment dat, ca acum), la cel mai înalt nivel, a Națiunilor Unite.

Construcția paralelă s-a bazat (din nou) pe încrederea totală acordată de occidentali fiabilității serviciilor de informații militare britanice și americane care spunea, imediat după începutul ostilităților, cum știu chiar și generalii și chiar subofițerii noștri de la intendență, că rușii sunt în situația de a pierde definitiv, nemaiavând forțe combatante și nici rezerve la dispoziție în oameni și materiale. Problema care a apărut, dureroasă și care se tot adâncește, este că, în absența înfrângerii pronosticate, a apărut o criză major, cât se poate de reală și cu efecte globale majore: oprirea fluxurilor de transport de grâne din Ucraina și Rusia, în paralel cu criza energetică ajunsă chiar la cote inacceptabile.

Pe cale de consecință, tatonările care s-au făcut au încercat să determine dacă, da sau nu și în ce condiții, există o țară care să-și dorească și să poată să-și asume rolul de stabilizator al unei căi mediane de contact, negocieri și să garanteze îndeplinirea unui eventual acord.  Era evident că din ecuație erau excluse, atât pentru ucraineni cât și pentru ruși, toți semnatarii Acordului de la Budapesta sau ai Acordurilor de la Minsk, din rațiuni multiple și ușor de înțeles, atunci s-a spus că trebuie încercată varianta alegerii unei țări puternice, din zona proximă, cu credibilitate și experiență îndelungă în asemenea tip de negocieri speciale de criză. Iarăși din motive evidente, erau excluse Polonia sau Țările Baltice, de România, din păcate, n-a fost niciodată vorba nici măcar acum, mare păcat căci ar fi fost ocazia de a recupera ceva din excluderile succesive la mesele în care, mult timp, s-a discutat despre Transnistria sau despre Ucraina.

Alegerea Turciei, agreată de Ucraina și Rusia, a permis demararea unui scenariu foarte complex, în mai multe etape. Prima, dacă vreți test pregătitor de foarte mare amploare a constat în verificarea valabilității angajamentelor care să facă să funcționeze sistemul tripartit pentru asigurarea transportului grânelor, garantat de Ucraina, Turcia și Rusia, dar, marea noutate decisivă în raționamentul de credibilitate internațională, supervizat de Națiunile Unite care a deschis în acest scop un birou special la Istanbul. Sistemul merge fără probleme, toți actorii implicați se dovedesc – cel puțin până în acest moment – extrem de dornici să separe retorica de război de această parcelă ultra-productivă de bani, pace și cooperare. Acum suntem în stadiul celei de-a doua etape, exact cu aceiași actori, dar cu mize mai mari pe măsură ce se apropie iarna, testul suprem de rezistență nu numai pentru forțele armate, ci în primul rând pentru populațiile din țările europene. Amenințate, așa cum le repetă liderii lor politici, de perspectiva unor greutăți majore de aprovizionare energetică care să genereze, așa cum se întâmplă deja, creșteri importante de prețuri în toate sectoarele.

Eta următoare, dacă se respectă sistemul de soluționare a crizelor din trecut, ar aduce Turcia în poziția de a superviza măsuri de detensionarea situației la Zaporojie, eventual la solici5area Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, să faciliteze schimburile de prizonieri și a stabilirii unei zone de protecție. Mai apoi, vom vedea.

Sigur că, logic, n-aveam pe cine să trimitem într-un asemenea joc la risc. Dar tot îmi pare rău că nici măcar nu se încearcă prezența României în jurul unei asemenea mese de negocieri la care, după cum vedeți, într-un sens sau altul, se decide soarta zonei noastre și nu numai.