Erdogan, de la alegerile locale din 31 martie la reorientarea vectorului politicii externe spre Est. INTERVIU cu jurnalista Violeta Stratan Ilbasmiş

Rezultatele alegerilor locale de acum o săptămână reprezintă o ocazie perfectă de a reconfigura sau reseta și pașii care urmează a fi făcuți pe plan extern de către Turcia. Pe 9 mai președintele Erdogan se va întâlni pentru prima dată la Casa Albă cu președintele Biden. În plan intern, regimul autocratic al președintelui Erdogan nu mai poate fi o soluție întrucât Turcia se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar principala problemă cu care se confruntă statul turc la momentul actual este cea din domeniul justiției, mi-a declarat într-un interviu, în exclusivitate, jurnalista Violeta Stratan Ilbasmiş.

Aceasta locuiește în Turcia din 2013, iar în prezent este editorialistă la platforma  www.12punto.com.tr din Turcia.

Sebastian Rusu: Rezultatele deloc satisfăcătoare ale partidului președintelui Recep Tayyip Erdoğan (AKP - Partidul Justiției și Dezvoltării) în alegerile locale desfășurate pe 31 martie în Turcia reprezintă un punct de cotitură în politica și-n societatea turcă? Cum va gestiona Erdogan acest insucces?

Violeta Stratan Ilbasmiş: Indiscutabil este un punct de cotitură în politica din Turcia. Acest lucru, spre suprinderea tuturor, l-a declarat chiar președintele Erdogan în noaptea de după alegeri. În cadrul ședinței Comitetului executiv central al AKP (islamist-conservator), acesta a declarat că principalul motiv al înfrîngerii partidului pe care îl conduce este faptul că cei ce au votat pentru AKP în urmă cu 10 luni, de această dată nu s-au prezentat la vot. Bineînțeles, nu a putut face abstracție de la problemele grave din economia Turciei. Un alt motiv invocat, care mi-a atras atenția este că nu au fost pierdute doar voturi, ci în interiorul AKP a avut loc o pierdere de „sânge și suflet”, ceea ce semnalează o lipsă de elan, de entuziasm al partidului pe interior.

 Timp de o săptămînă au fost discutate în spațiul public mai multe scenarii de gestionare a acestui insucces. Unii analiști politici nu au exclus că președintele Erdogan, pentru a-și consolida puterea și pentru a-și lustrui imaginea ar putea recurge la inițierea unei incursiuni armate în Siria sau Irak. Este una dintre strategiile la care recurg mulți șefi de state în astfel de momente. În provincia Van, candidatul partidului DEM (partid pro-kurd),după ce câștigase alegerile a fost descalificat, retrăgându-i-se dreptul de a ocupa fotoliul de primar. Acest lucru a dus la proteste în masă și instituirea stării de asediu în mai multe orașe.  Doar după ce a fost depusă contestație, Curtea Supremă Electorală a Turciei i-a dat câștig de cauză reprezentantului Partidului DEM (Partidul Egalității și Democrației Populare). Un alt scenariu ar fi conștientizarea greșelilor făcute în timpul campaniei electorale, resetarea politicilor de partid și apropierea conducerii statutului de cetățeanul simplu. AKP a folosit toate resursele administrative ale statului, toți cei 17 miniștri au făcut campanie pentru Murat Kurum, candidatul AKP la primăria Istanbului, dar totuși populația a decis să dea un „cartonaș galben” conducerii AKP.

   Guvernarea s-a îndepărtat de populație și de problemele acesteia. Spre exemplu, discursurile președintelui Erdogan destul de incisive la adresa medicilor: „Cine vrea să plece din țară, nu are decât!” au determinat mulți medici să părăsească Turcia, optând pentru țările UE, SUA sau Canada.

Cu toate că poate e un pic târziu, partidul AKP ar putea încerca să revină la „perioada de aur” a anilor 2002, în care Turcia a cunoscut un ritm de dezvoltare rapid, dar pentru asta este nevoie de reforme esențiale și de specialist, care ar avea libertatea de a înfăptui aceste reforme.

Care sunt principalele cauze ale înfrângerii candidaților AKP în marile orașe? Ne putem aștepta la diminuare a importanței AKP odată cu finalul mandatului de președinte al lui Erdogan?

Aceste alegeri au unit și consolidat cetățeni de diferite etnii, confesiuni religioase sau viziuni ideologice. Aproximativ 67% din populația Turciei câștigă doar salariul minim pe economie. Criza economică și-a spus cuvântul în toate segmentele populației.  La nivel local primarii CHP au implementat cu succes politici sociale, care au dus la redresarea sau ameliorarea  vieții femeilor, tinerilor, vârstnicilor sau altor categorii ale populației, prin deschiderea de creșe, grădinițe, cantine sociale, magazine cu prețuri mai reduse la produse alimentare. În Izmir, de unde scriu aceste rânduri, cantinele mobile pentru studenți sau cafenelele studențești au contribuit la creșterea simpatiei publicului tânăr pentru candidații CHP.

 Trebuie să menționez aici că și mesajul pacifist, constructiv al candidaților CHP a prins la public. Turcii nu își mai doresc să fie dezbinați pe criterii religioase, etnice sau ideologice, turcii își doresc un standard decent de viață.  AKP ar putea pierde din influența și importanța pe care o are la moment o dată cu expirarea mandatului actualului președinte. Pentru a evita acest lucru este nevoie de o schimbare de cadre. Cu toate că Erdogan este unul dintre cei mai experimentați politicieni din Turcia și se mai bucură de simpatia multor cetățeni, AKP ar putea lua exemplul CHP-ului, care are în fruntea sa un politician tînăr (50 ani), ambițios și un bun orator, în persoana lui Ozgur Ozel. Dânsul a fost liderul care a putut mobiliza electoratul. Președintele Erdogan, care are deja o vârstă respectabilă (70 ani), nu mai are energia pe care o avea odată. Poate de aceea a declarat că aceste alegeri sunt ultimile alegeri la care participă.

Ce a pierdut Erdogan odată cu aceste alegeri? Cum se va reflecta acest insucces în politica externă a Ankarei la Marea Neagră, Siria, Libia și Cauzaz?

Pe plan extern, imaginea președintelui Erdogan a avut de suferit destul de mult. Dacă aruncăm o privire la titlurile din presa de limbă rusă sau engleză, putem vedea clar acest lucru. De altfel, imaginea președintelui a fost șifonată încă înainte de scrutin, când în presa din Turcia s-a scris că relațiile comerciale cu Israelul continuă, în pofida criticilor, acuzațiilor președintelui Erdogan la adresa Israelului. Această greșeală l-a costat mult, pentru că votanții fideli ai AKP au ales să își dea votul în semn de protesc pentru YRP (Noul Partid al Bunăstării – radical islamist), condus de Fatih Erbakan, fiul fostului prim-ministru al Turciei, Necmettin Erbakan.

Astfel poate fi explicată ascensiunea acestui partid, care s-a situat pe locul 3 (6,16%) în topul partidelor câștigătoare.  Cu toate că pe plan extern la începuturile regimului AKP a fost lansată politica „zero probleme cu vecinii” şi „stabilirea echilibrului între libertate şi securitate”, izbucnirea războiului din Siria şi pozitia categorică a Turciei împotriva regimului lui Başar Al-Assad, înrăutățirea relațiilor cu Iranul au transformat aceste doctrine naționale în nişte amintiri vagi.

 Atât guvernul de la Damasc, cât și cel de la Bagdad și-au exprimat în nenumărate rânduri indignarea privind prezența trupelor turcești pe teritoriul acestora. Semnarea acordului cu Libia de delimitare a zonei de interes economic exclusiv în estul Mării Mediterane a trezit nemulțumirea celorlalte state riverane din zonă: Grecia, Egipt, Cipru, Israel. Bazinul estic al Mării Mediterane, acolo unde au fost descoperite rezerve semnificative de gaze naturale poate cauza multe probleme nu doar Turciei, ci tuturor statelor riverane, dacă toate acestea vor fi antrenate într-o competiție acerbă pentru extragerea acelor resurse de gaz natural.

În ultimii ani Turcia a fost tot mai des acuzată că duce o politică părtinitoare de imixtiune în treburile interne ale altor state, cum este în cazul Libiei sau Egiptului. Ankara sprijină politic, dar și militar regimul libian de la Tripoli, care este o emanație a Frăției Musulmane. În ultimul timp, relația Turciei cu Emiratele Arabe Unite s-a îmbunătățit considerabil, din motive pragmatice ale președintelui Erdogan de a atrage bani și investiții din lumea arabă.

În pofida rolului de mediator activ pe care încearcă să îl joace Turcia în contextul războiului din Ucraina, acesta nu ezită să îşi declare deschis sprijinul pentru Ucraina şi să condamne acțiunile Rusiei. Medierea periculoasă pe care o face Turcia în acest conflict a stârnit nemulțumirea unor state europene, fiind deranjate de acțiunile Turciei. De cele mai multe ori, AKP foloseşte agenda politicii externe ca ingredient pentru politica internă a statului, iar rolul de mediator în conflictul ruso-ucrainean este un exemplu vădit în acest sens.

Unii comentatori s-ar grăbi să caracterizeze relația dintre Rusia și Turcia ca fiind una de încredere, prietenie și solidaritate reciprocă totală, în realitate însă această relatie este una destul de pragmatică, bazată pe interese și oportunități urmărite de ambele țări, o relație de concurență, dar și de cooperare. Pentru continuarea nestingherită a proiectelor deja începute, Putin nu și-ar dori o schimbare de putere în Turcia.

Dacă AKP ar pierde alegerile prezidențiale în 2028, aceste proiecte de colaborare, criticate dur de către opoziție ar putea fi stopate sau reevaluate, ceea ce nu i-ar conveni Rusiei.  Turcia rămâne a fi unul dintre cei mai mari importatori de gaz şi petrol rusesc, aproximativ 2/3 din gazul natural consumat în Turcia vine din Rusia. Totodată, Turcia își doreşte să fie un coridor energetic de tranzit al gazului dinspre Marea Caspică, Asia Centrală și Rusia. Prin aceste planuri Turcia își propune să își consolideze și amplifice rolul său geopolitic şi strategic la nivel regional, dar şi internațional.

Transpunerea acestor aspirații în practică depinde mai întâi de existența unor relații bune cu statele vecine, cum ar fi Siria şi Irakul, relații care nu există la momentul actual. Nici cu Iranul relațiile nu sunt cele mai bune, fiind cunoscută rivalitatea istorică dintre aceste două țări. În ultimii ani însă, din cauza circumstanțelor geopolitice, dependenței energetice totale față de Rusia, dar şi din cauza pierderii sprijinului şi suportului instituțiilor europene, tot mai multe voci vorbesc despre reorientarea vectorului politicii externe spre Est. Este posibil pe viitor ca Turcia să părăsească NATO şi să adere la Organizația pentru Cooperare de la Shanghai? Se îndepărtează oare Turcia de Vest?  Acestea sunt doar câteva dintre întrebările din ce în ce mai vehiculate în spațiul public turcesc.

La general vorbind, Turcia este o țară cu puteri limitate, dar cu vise și aspirații nelimitate, realitate de care guvernarea adesea uită. Doctrina politică de la începutul anilor 2000 „zero probleme cu vecinii” s-a dovedit că nu a fost una efectivă, din contra problemele cu statele vecine înmulțindu-se vădit, Turcia optând pentru o altă doctrină cu un titlu foarte sugestiv: „singurătate prețioasă”. Rezultatele alegerilor locale de acum o săptămână reprezintă o ocazie perfectă de a reconfigura sau reseta și pașii ce urmează a fi făcuți pe plan extern. Pe 9 mai președintele Erdogan se va întâlni pentru prima dată la Casa Albă cu președintele Biden. Multă lume stă cu ochii pe această vizită, mai ales Rusia.   

Dacă opoziția turcă are doi prezidențiabili cerți pentru alegerile din 2028 Ekrem Imamoglu și respectiv Mansur Yavaș, care ar fi posibilul succesor al lui Erdogan?

Spre deosebire de tabăra CHP-ului, unde numele lui Ekrem Imamoglu și Mansur Yavaș se aude tot mai des în spațiul public, regimul AKP, aș putea spune că nu are un candidat prezidențiabil concret. Există două nume care sunt menționate în presă. Primul este cel al actualului ministru de externe al Turciei, Hakan Fidan și cel de-al doilea este Selcuk Bayraktar, ginerele președintelui Erdogan, coproprietar al companiei de apărare, Baykar, care a fabricat renumita dronă Bayraktar.  

Selcuk Bayraktar critică fără reținere războiul Rusiei împotriva Ucrainei, iar recent numele acestuia se regăsește pe lista miliarderilor lumii din topul Forbes. Bineînțeles, al treilea nume este cel al președintelui actual al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, dar pentru a putea candida a treia oare este nevoie de modificarea Constituției.

Alegerile locale din 31 martie au adâncit și mai mult clivajele din societatea turcă pe fondul crizei economice și a scumpirii costului vieții. Mai poate fi o soluție regimul autocrat al Erdogan pentru turcii de rând?

Nu cred că mai poate fi o soluție. Chiar dacă o altă persoană l-ar înlocui pe actualul președinte, sistemul nu mai este funcțional. Turcia se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar principala problemă cu care se confruntă Turcia la momentul actual este cea din domeniul justiției. De aici, trebuie de început reforma or fără un sistem de justiție corect și funcționabil are de suferit o țară întreagă. Separarea clară a puterilor în stat, respectarea legii, reforme economice viabile, guvernarea bazată pe transparență și responsabilitate, respectarea drepturilor omului ar putea scoate Turcia din impas și ar putea transforma țara într-o democrație liberală autentică.  

Rezultatele acestor alegeri reprezintă un vot de încredere pentru republicanii laici, dar aceștia nu ar trebui să uite că diferența de voturi dintre CHP și AKP este doar de 939 de mii la nivel general. La alegerile locale diaspora turcească nu are dreptul să voteze, pe când la alegerile generale și prezidențiale, turcii din străinătate votează mai mult pentru AKP.

De aceea CHP trebuie să conștientize faptul că are o responsabilitate istorică. Munca depusă la nivel local, fără îndoială, va influența rezultatele alegerilor generale. Chiar dacă s-a situat pe locul doi la alegerile locale din 31 martie, AKP va continua lupta pentru întâietate, pentru că președintele turc nu va ceda ușor sau cum a declarat chiar el: „Nu putem permite nimănui, indiferent cine ar fi, să irosească 22 de ani de experiență și 22 de ani de luptă grea. Nu vom permite acest lucru”.