Eradicarea lui Caragiale. Un pamflet literar trist pe o temă și mai tristă teatrală (I)
0Trecătorilor prin fața clădirii care adăpostește prima scenă a țării li se înfățișează în primul rând ansamblul sculptural în bronz semnat de artistul Ioan Bolborea și intitulat „Căruța cu paiațe”, reproducând trupa lui Sică Alexandrescu, marii actori, întruchipând cu chipurile lor fidele personajele lui Caragiale din Scrisoarea pierdută.
Este un ansamblu fericit, unic, monument de artă sculpturală, iar în capătul lui din stânga, instalat într-un jilț, marele dramaturg Caragiale.
Este poate cea mai fidelă reprezentare a atitudinii și a chipului său după fotografiile epocii.
Apoi, privirile trecătorilor sunt atrase stupefiant de firma uriașă pe care se află înscris, în locul siglei în bronz, firească, Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, numele celui de-al 45-lea director al instituției. Devotații celui de-al 45-lea director al instituției s-au grăbit să atribuie numele Sălii Mari a Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, cum am spus, directorului lor.
Așa a rămas Caragiale fără eternitate, după filosofia capitalistului din romanul meu „Clipa”, care, la aniversarea senectuții lui, a spus: „Domnilor, am ratat clipa în favoarea eternității, iar eternitatea nu ne aparține.”
Pe frontispiciul cu numele celui de-al 45-lea director al instituției s-a adăugat indicația „Sala”, indicație căzută „fofleanc”, moldovenismul inspirat din povestea celebră citită de Creangă în fața boierilor alcătuitori ai cercului Junimea.
(Am fost și eu al 44-lea director, numărul steagurilor lui Pristanda din celebra replică „44 în cap, coane Fănică!”).
Perplexitatea care inundă privirile posibililor spectatori este însoțită de un semn care trimite la sacrilegiu.
Povestea aceasta îmi amintește de o împrejurare de la vârsta despărțirii mele de copilărie, petrecută într-un târg din Oltenia de sub munte. Un negustor hapsân și fără niciun Dumnezeu s-a cuibărit în casa unor proprietari cinstiți și respectați, onorabili și, la parter, a imaginat cămăruțele unui magazin din care s-a și îmbogățit repede, iar deasupra balconului casei a scris mare pe o pancartă „La Silian”, magazin cu de toate și, în principal, cu pâinea de toate zilele, făcută cu făină de grâu amestecată cu mălai de porumb, pe care o vindea cumpărătorilor amărâți și neputincioși și supuși umilitor sărăciei. Am stat și eu atunci o dată la coada din zori la care aștepta deschiderea prăvăliei sărăcimea târgului și a satelor dimprejur.
Silian fusese ajutat în afacerea necinstită de unele partide care spuziseră țara după al Doilea Război Mondial. N-a durat prea mult afacerea care l-a îmbogățit pe Silian și, până la urmă, s-a spus despre el că a fost cel mai bogat om din cimitirul târgului. Pe monumentul de piatră al mormântului se scria că Silian a fost... a fost... a fost... „iar acum cenușă și praf”.
Cine a citit Memoriile Regelui Carol al II-lea – poate că mai există Cineva care se ocupă de teatru – o să afle o istorie din care se vede că amintitul rege și al culturii – vezi Fundațiile Culturale Regale – povestește că, în prezența ministrului Culturii și Cultelor, țărănistul Periețeanu, regele a discutat cu Rebreanu, care înainte de a fi numit director al Teatrului Național trebuise să-și dea demisia din calitatea de membru al partidului lui Iuliu Maniu pentru a fi numit, prin decret, de șeful statului. De la Prințul Ion Ghika se instalase o cutumă care interzicea numirea unui reprezentant al unui partid politic în această calitate. Prințul Ion Ghika a fost demnitar și om politic și a trebuit să renunțe la politică pentru a fi numit, prin decret regal, cel mai important director din toată istoria Teatrului Național. Discuția dintre Carol al II-lea și Rebreanu a privit statutul Teatrului Național, regele făcând apel la statutul Comediei Franceze, conceput și scris cu mâna lui de Napoleon în iarna înfrângerii acestuia la Moscova de către Țarul Alexandru.
Iată cu ce se ocupau cei însărcinați în vremea lui Carol al II-lea să vegheze la identitatea culturală a celei mai importante instituții de cultură, fondată de înaripata și devotata inițiativă patriotică a lui Ioan Heliade Rădulescu.
Despre eradicarea lui Caragiale, și în numărul de săptămâna viitoare al tabletei noastre.
Se încarcă comentariile...
