Enescu, Saint-Saëns, Rimsky-Korsakov

Era Duminică, 10 Septembrie, la Sala Mare a Palatului: Enescu – Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13; Saint-Saëns – Concertul pentru violoncel nr. 1 în la minor op. 33; Rimsky-Korsakov – Suita simfonică op. 35 „Sheherazade“ Münchner Philharmoniker/ Valery Gergiev/ Andrei Ioniţă (violoncel)/ Lorenz Năsturică-Herschcowici (Concert maestru)

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Am fost mereu să-l văd pe Gergiev dirijând la Festival, măcar la unul dintre concerte. Indiferent cât de discutate sunt apoi interpretările sale, în primul rând e vorba de personalitatea sa. Şi de ubicuitatea energiei sale care-l aduce uneori aproape de Karajan, inclusiv în ceea ce priveşte contradicţiile, dar şi indeniabila sa anvergură .

A fost mai întâi prima Simfonie a lui Enescu, cea a cărei inconfundabilă temă iniţială era pe vremuri genericul Festivalului. Printre muzicologi această temă, precum şi dezvoltarea care urmează, a provocat o dispută fără sfârşit privind influenţele pe care compozitorul le-a integrat de la alţi compozitori, atât de multe şi de diverse (Beethoven – s-a vorbit la un moment dat de Eroica!, Brahms – romantismul, Berlioz – inventivitatea, Haydn – dezvoltarea, Debussy – atmosfera, Wagner – cornii etc.) încât nici nu mai contează, iar originalitatea ei e cât se poate de clară, tocmai pentru că nu poate fi fixată într-un tipar. Cert este însă că Simfonia Nr. 1 este una dintre lucrările lui Enescu pe care şi Lucian Mândruţă ar putea să le guste, pentru că e descriptivă şi melodioasă. Gergiev a condus-o cu siguranţă, profitând de sunetul opulent al orchestrei sale. A fost impresionant cât de compact a fost ansamblul, foarte coerent, nelăsând liberă melancolia din partea a doua. N-a avut nevoie de mari contraste sonore, pentru că timbrele instrumentelor colorau deja suficient curgerea muzicii spre o viziune generală clară, nesofisticată, dar eficientă în a-i etala valoarea compoziţiei lui Enescu. O dovadă în acest sens este şi faptul că o parte din public începuse să aplaude la un moment dat, înainte să se fi terminat, ceea ce nu e neapărat un gest de taxat negativ, pentru că e şi ăsta un indicator al implicării spectatorilor în ceea ce se întâmpla pe scenă, în faţa lor.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.