Eminescu postmodern. Mărturii despre Eminescu. Eminescu CriticAtac

Eminescu a trecut, după 1989, printr-o perioadă dificilă, de receptare drastică sau, cum s-a spus, de demitizare. Împotriva poveştii, luceafărul a fost coborât pe pământ, am aflat că era cam mic de statură, îndesat, păros şi cu dinţi galbeni.

Gânditorului universal i s-au luat la puricat articolele jurnalistice, în care antisemitismul este străveziu. Atacuri dure şi repetate la adresa celei mai bine situate personalităţi în canonul literar românesc, atacuri venite adesea din partea canonizabililor de astăzi.

Acest val deconstructivist, de care s-au temut mulţi, a fost însă binevenit după adulaţia deşănţată din perioada comunistă. Ea l-a redeschis pe Eminescu lecturii într-un moment în care risca să se mumifice. Astăzi, poţi scrie din nou despre el, fără probleme, iar abordările noi, structuraliste, sociologiste sau postmoderniste, sunt mai interesante decât producţiile, nu de puţine ori simplu encomiaste, ale eminescologilor din perioada comunistă sau din cea interbelică.

Cu Eminescu se întâmplă, într-un fel, cam ceea ce se întâmplă şi cu istoria românilor (alt cal de bătaie al demitizanţilor). Marii istorici ne-au cam păcălit în legătură cu trecutul de teamă ca nu cumva să ne formăm o părere proastă despre el. Astăzi însă, când avem o aproximare mai exactă asupra victoriilor lui Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare împotriva turcilor, constatăm cu surprindere că imaginea lor rezistă, că nu putem trece peste ei, că au făcut lucruri importante, chiar dacă nu neapărat în sensul în care ne-au fost ele povestite. Istoria românilor, prezentată fără zorzoane ideologice, este tot ce poate să fie mai interesant şi chiar creşte, la nevoie, self esteem-ul oricărui român.

La fel şi cu Eminescu. Lecturile care ies din zodia poetului nepereche văd în poeziile, în proza şi chiar în publicistica sa lucruri noi şi frumoase, chiar utile şi actuale. Nu doar că Eminescu n-a fost dat la o parte din locul pe care îl ocupă, acela de centru al canonului literar românesc, dar el continuă să stea la originea a nenumărate cercetări, care pun în lumină gândirea, mentalitatea, structurile sociale şi de limbă din secolul al XIX-lea românesc. Eminescu este un centru iradiant pentru astfel de studii, care au rolul de-a evidenţia, de această dată, atât anvergura personalităţii sale, cât şi rolul jucat de alte personalităţi în diverse domenii, inclusiv cel literar. Altfel spus, bogăţia întregii epoci. Căci, o epocă în care a trăit Eminescu nu putea fi una oarecare, iar istoricii şi criticii literari de astăzi nu fac decât să confirme acest lucru.

În fine, avem astăzi parte chiar de un Eminescu reîncărcat şi refolosit ideologic de mai toată lumea. Conservatorii se întorc la el ca la originea tradiţiei celei mai bune, cea care le legitimează elitismul, iar stângiştii aplaudă opoziţia sa faţă de capitalul străin. Trăim deopotrivă dorinţa de celebrare nostalgică, cu semnificaţie nu mai puţin politică, a lui Eminescu (Humanitas a publicat recent un volum de mărturii despre Eminescu) şi de inserţie în actualitate (Eminescu într-o posibilă lectură a CriticAtac). Acestea sunt, cred, şi noile formule de lectură ideologică, căci epoca adulaţiei, ca şi a critici demolatoare pare să fi apus.