Elton John – Goodbye Yellow Brick Road

Uneori poate nu ne dăm seama cât e de greu să fii popular în muzica pop, mai ales când unii ne dau impresia că e chiar ușor. Par a găsi fără efort combinația potrivită pentru a spune de fiecare dată altceva, în același limbaj. Cu cât se consumă mai mult permutările de sunete, cu atât e mai dificil să rămâi familiar fără să fii banal, adresându-te unui public care poate nu cunoaște criteriile care constituie un cântec bun, dar știe că e bun în momentul în care îl aude. Și nu e nimic nostalgic în a afirma că anumite perioade nu se pot repeta, în ciuda recurenței istorice, iar anumite creații artistice nu-și vor mai găsi niciodată asemănare în viitor. Auzim asta frecvent în vremurile în care inteligența artificială se arată mai talentată decât multți producători care încă storc matca și o îmbracă în marketing de aur fals. E bună diversitatea, e bine că avem de unde alege, cel mai bine e că se face muzică bună în continuare, numai că uneori avem nevoie de repere pentru a o identifica, anumite puncte forte la care să revenim pentru a o găsi mai bine și mai ușor. Când vrei să știi cum a fost cel mai bine și mai mult, te întorci la irepetabilii ani ’70.

Unul dintre reperele cel mai evidente care ne ajută să realizăm ce au însemnat anii ’70 pentru muzică este Elton John, pe care nu ar trebui să-l percepem doar după statutul standard de vedetă pop/primadonna. Să nu uităm că Elton era cel puțin la fel de ”cool” și de influent în acea perioadă precum David Bowie (cu care a schimbat politețuri dar nu a găsit multe puncte comune), Pink Floyd, Led Zeppelin sau Rolling Stones și a vândut mai multe discuri decât ceilalți. Mare parte din flexibiltatea lui muzicală se datorează gusturilor variate și audițiilor numeroase. Mintea lui a păstrat o atenție obsesivă față de tot ce e nou și memoria reține clar vremurile trăite, big bang-ul din care a fost parte importantă. Cei zece-cincisprezece ani au schimbat întreaga poveste a muzicii, nu cred să fi existat o perioadă creativă mai concentrată și mai productivă. Săptămânal apăreau albume senzaționale, toate rămase în colecția esențială. Mergeai la magazinul de discuri și-ți luai noutăți cu Frank Zappa, Ravi Shankar, Van Morrison, Leon Russell sau Joni Mitchell. Incredibil! Aceasta este atmosfera în care Reg a devenit Elton, băiatul din Frome Court, Pinner Road care asculta muzică toată ziua a plecat în America, să vadă cu ochii lui studiourile și sălile de concert care-i aprindeau fanteziile. Această transformare, acest conflict dintre cele două personalităși, Reg versus Elton, au dominat o carieră întreeagă. Devenirea fenomenului popular a fost palpitantă și turbulentă. Nu a schimbat substanțial muzica, dar îmbogățit-o cu foarte multe piese minunate, scrise într-un ritm amețitor. A pornit motivat pe propriul ”yellow brick road”, l-a străbătut până la capăt, pentru a se retrage împlinit.

Reginald Kenneth Dwight avea vinil în sânge. Un băiat cu fața rotundă, cu ochelari a la Lennon, abia trecut de douăzeci de ani, avea plăceri simple: juca fotbal, citea reviste despre Al Doilea Război Mndial și despre pictori celebri, mergea la filme și scria despre ele când ajungea acasă. Dar muzica era peste toate. Dormitorul lui era o adevărată bibliotecă cu fonograme: 1400 de single-uri (discuri de dimensiuni reduse, care conțin câte opiesă pe fiecare față), 300 de LP-uri (Long Play, discul standard, cu toate piesele conținute într-un album) și 100 de EP-uri (Extended Play, de mărime medie, cuprinde 3,4 sau cinci piese, mai scurt decât un LP, mai lung decât un single) pe care le asculta atent, le curăța și le cataloga. Un febril colecționar care nu lăsa pe nimeni să se atingă de averea lui, de teamă să nu se zgârie. Aștepta seara în magazin să prindă copiile proaspete cu ”Electric Ladyland” (Jimi Hendrix) sau ”Songs From a Room” (Leonard Cohen), în timp ce-și forma, din spatele clapelor, în trupa lui de atunci, Bluesology, un alter ego exploziv, hotărât să bubuie lumea muzicală. Se recunoaște cineva în ipostaza asta? Eu da. Cel puțin în raport cu Reg, cu Elton îmi permit doar o relație ca de la colecționar la star.

Elton John și Bernie Taupin formează, încă din 1967, poate cel mai puternic și longeviv parteneriat în care muzica și verusrile sunt echilibrat distribuite ca importanță și calitate. Bernie venea cu textul, Elton scria muzica după text. Niciodată altfel. Elton nu avea timp să scrie în turneu, nu putea căra pianul după el, nu avea melodii notate la care să adapteze versuri. Dacă venea Bernie cu un text, urma o piesă, altfel nu. Au început cu ”Empty Sky”, au culminat cu ”Goodbye Yellow Brick Road”, cel mai coeziv produs în tandem și au menținut o legătură productivă, cu câteva fluctuații care nu le diminează dinamica. În anii ’70 piesele curgeau în cascadă. Între 1969 și 1973, Elton a lansat o serie incredibilă de șapte albume, cu primul dublu album apărut la doar nouă luni după ”Don’t Shoot Me I’m Only the Piano Player”.

”Goodbye Yellow Brick Road” a apărut pe 5 octombrie 1973 și a devenit cel mai bine vândut album semnat de Elton John, favoritul fanilor și cred eu, cel mai reprezentativ album de artist, adică are absolut tot ce e nevoie pentru a-l cunoaște pe autor, în toată dimensiunea și profunzimea lui. Titluri cunoscute, balade devenite imnuri, piese în forță, tipare și elmente de stil care fac artistul inconfundabil, trupa bine încadrată în sound și multă, multă muzică bună pe parcursul a două discuri. Un dublu album care a rezistat cel mai bine în timp și a dat cel puțin patru single-uri esențiale: “Bennie and the Jets”, ”Candle in the Wind”, ”Goodbye Yellow Brick Road”și ”Saturday Night’s Alright for Fighting” Și ar mai fi livrat, dacă nu apărea următorul album, ”Caribou”, la doar șase luni după ”Goodbye Yellow Brick Road”. Un moment magnific, echivalent cu ceea ce au însemnat ”Revolver” sau ”Rubber Soul” pentru The Beatles. Atât de multe piese bune pe un singur album care nu e compilație găsim foarte rar în secolul pop. Pentru fiecare a urmat ceva mai complex, care a confirmat inspirație continuă și dorință de a descoperi, de a evita plafonarea. Pentru Beatles a fost ”Sgt. Pepper”, pentru Elton John a fost ”Captain Fantastic”, ambele apreciate la superlativ, cu o importanță indiscutabilă, perioada de grație a fost extinsă, dar dacă ar fi să alegem un singur album prin care să-l cunoaștem cel mai bine pe Elton John, am alege ”Goodbye Yellow Brick Road”, așa cum pentru Beatles am alege ”Revolver”. “This Song Has No Title”, “I’ve seen that Movie Too”, “Grey Seal”, “ The Ballad of Danny Bailey”, “All the Girls Love Alice”, “Dirty Little Girl” sau ”Harmony” contrazic teoria care spune că un album are câteva cântece destinate gloriei iar restul poate fi o acceptabilă umplutură. Există și o excepție: ”Jamaica Jerk-Off” nu ar fi trebuit să existe niciodată, nici măcar sub formă de parodie. ”Goodbye Yellow Brick Road” a fost destinat măreției și așa arămas. Muzica și cifrele ne relevă un mega-star. Se spune că în anii ’70, vânzările de discuri cu Elton John numărau 2% din toate discurile vândute în întreaga lume. Un asemenea succes e greu de comparat chiar și în acei ani: 14 albume în zece ani, din care 17 single-uri de top și zeci de piese care oricând pot cuprinde mai multe vieți muzicale împlinite. Ce înseamnă toate aceste realizări pentru noi? Un mare noroc!

             ”Goodbye Yellow Brick Road” era cât pe ce să sune cu totul altfel. Echipa Elton era mișcată de ideea de a lucra într-un mediu radical schimbat. The Rolling Stones tocmai terminaseră de înregistrat ”Goats Head Soup” în Jamaica iar tentația de a merge acolo era irezistibilă. Și au mers. Au început producția pentru noul proiect în Kingston, unde au ajuns în ianuarie 1973, o zi după ”Sunshine Showdown”, marele meci de box dintre George Foreman și Joe Frazier. Ajunși acolo au găsit orice, mai puțin ecourile muzicii lui Bob Marley sau iterațiile lui idealiste. Ce găsim noi la reggae e partea bună, ce au găsit ei acolo e exact opusul. Ce s-o fi potrivit pentru Rolling Stones, n-a mers deloc pentru Elton și anturajul său. Atmosfera era ostilă, total lipsită de disciplină profesională iar echipamentnul era sub standardele oricărei producții cu pretenții. Studioul era înconjurat de sârmă ghimpată și păzit de trei băieți înarmați, ce să înregistrezi acolo? Au încercat să tragă o piesă (Saturday Night...”)”, dar sunetul era inacceptabil. Gus Dudgeon, producătorul, a mutat toată trupa la Strawberry Studios, dispus idilic în Chateau d’Herouville, redeschis după un proces de disputare a proprietății. Mai întâi a găsit o vilă în sudul Franței și apucase să o izoleze fonic cu 150 de saltele. Apoi a aflat de acest castel de la marginea Parisului iar după prima vizită era convins că găsise locul ideal penru ce avea nevoie. Măcar aici studioul avea tot ce trebuie, totul suna bine, se lucra punctual iar toaletele erau curate. Mai era și aspectul financiar, sensibil determinat de politica de impozitare a guvernului britanic. Bogații erau taxați cu 75%, de aceea contabilii l-au sfătuit pe Elton să scrie și să înregistreze în altă țară, luând ca recent exemplu tot pe Rolling Stones, care în 1972 au înregistrat ”Exile on Main Street” la Villefranche sur Mer. Oricum, o ieșire din Londra era binevenită, după stresul acumulat cu producția albumului ”Madman Across The Water”. După ce Bob Dylan și The Band au înregistrat în The Big Pink House din West Saugerties, New York iar Traffic au ales să înregistreze în case și hambare izolate în peisaje pastorale, metoda producțiilor rezidențiale devenea o obișnuință.

                Experiența frustrantă din Jamaica îi lăsase cu multe piese definitivate dar neînregistrate, așa că revenirea în luna mai la Chateau d’Herouville a fost plină de entuziasm iar studioul era dominat de o continuă energie creativă. Și de un imens nor de fum de la joint-urile care se rulau fără pauză. Elton nu ”consuma” în perioada aceea, dar restul fumau non-stop. Atmosfera relaxată a oferit starea potrivită pentru fiecare piesă. ”Saturday Night’s Alright for Fighting”, întărită de riff-ul lui Davey Johnstone, inspirată din bătăile dintre bețivi de la Aston Arms la care Taupin era martor în copilăria din Lincolnshire, a aprimit un tratament diferit față de rutina baladei ghidată de pian. Elton a cântat din picioare, dirijându-și frenetic trupa, apoi a suprapus pianul, după ce restul a fost înregistrat. În nici două săptămâni au fost imprimate 21 de piese, din care 17 au rămas pentru a fi dispuse pe un dublu LP. Un efort considerabil în care niciun mușchi nu a fost solicitat inutil.. Bernie și Elton au început să vehiculeze idei pentru titlu: ”Vodka and Tonic”, ”Silent Movies Talking Pictures” sau chiar ” How Many Guitar Sounds Can Davey Johnstone Get on This?”, inspirată desigur din experimentele chitaristului care era cam tot timpul ”spart”. ”Saturday Night’s Alright for Fighting” a fost lansată în iulie înaintea albumului care încă nu avea titlu și a fost interzisă imediat de câteva posturi de radio pentru că incita la violență. O prostie frecventă în acea vreme a provocărilor, care nu arăta altceva decât puterea reală a cântecului.

Apoi discul a primit un nume: ”Goodbye Yellow Brick Road”, un repertoriu dens, dominat de tema sensibilă a compasiunii pentru cei marginalizați. Elton John era sătul de sindromul cantautorului ultra-celebru, acumulase o popularitate de neconceput pentru el și dorea să treacă la alt nivel, la care celebritatea era folosită și în favoarea celor din jur. S-a cântat relaxat, dar temele au fost tratate cu implicare emoțională. Personajul din ”All the Girls Love Alice”, o adolescentă fragilă, se pierde în promiscuitate și sfârșește moartă la metrou. Alcoolicul nihilist din ”Social Disease”, pierdut între zi și noapte cu iluzia fericirii etilice, realizează în final că viața îi trece fără sens și speranță. Tonul muzical își diminuează lumina încă de la început, de la “Funeral for a Friend/ Love Lies Bleeding”, o dublă expunere de unsprezece minute, una dintre acele monumetale deschideri de album, în care depresia și furia se succed bine exprimate de conținutul orchestral: o mini-simfonie redată la sintetizator de David Hentschel, urmată de o descărcare ritmică, prin toate emoțiile și instrumentele. Multă vreme, așa aveau să înceapă toate concertele Elton John. Dacă e să numărăm victimele (Danny Bailey, Alice, Marilyn), ”Goodbye Yellow Brick Road” are texte sumbre în raport cu dispoziția degajată din instrumente. Exact tensiunea de care au nevoie piesele clasice, care nu se sting niciodată. Pentru a simula atmosfera de concert de pe ”Bennie and the Jets”, Gus Dudgeon a combinat aplauzele de la un concert de-al lor de la Royal Festival Hall cu cele de la castel preluate într-o pauză și cu unele rămase de la o cântare de-a lui Jimi Hendrix. Din cabina de control l-a provocat pe Elton să intre în groove-ul hipnotic alternând tehnica vocală între falsetto și glas plin, desăvârșită dealtfel pe întregul material.

Să nu uităm de piesa care dă titlul albumului, care ne surprinde melodic și ne poartă între sentimental și optimist, cu un text care adună idei vehiculate și înainte de Bernie Taupin, pe piese precum ”Mona Lisas and Mad Hatters” sau ”Honky Cat”, unde tânărul inocent de provincie este atras de mirajul luminilor orașului. Pe ”Goodbye Yellow Brick Road”, jucăria înaltei societăți evadează din cușca de aur pentru a reveni la fermă. O referire la calea urmată de Dorothy în ”Vrăjitorul din Oz” sau la experiența lui Bernie când a ajuns la Londra în 1967. Pentru Dorothy, drumul din cărămidă galbenă ducea din plictisitorul Kansas către tărâmul magic din Oz. Bernie a plecat cu vis de devenire și cu dor de casă. Drumul de la puțin la mult nu e ce pare a fi. Avem deja destule piese pentru a realiza unicitatea și forța incredibilă a legăturii creative dintre Elton John și Bernie Taupin. Chiar dacă personajele marginale și textele cu conținut la limita audienței generale ținea la distanță publicul foarte tânăr, “Goodbye Yellow Brick Road” era un experiment reușit. Masiv, variat, expune un șir impresionant de stiluri și stări, de lumini și umbre, cu toate valențele unei capodopere, incluzând și coperta.

Era nevoie de o copertă pe măsură și nu prea mai era timp. David Larkham, grafician care lucra pentru casa de discuri DJM (Dick James Records) și-a amintit de o imagine din portofoliul ilustratorului Ian Beck cu un tip care se uita dornic la un poster pe un perete și a avut imediat soluția: un desen cu Elton pășind pe un trotuar degradat de oraș, în cizme rubinii cu platformă, a la Judy Garland, într-un poster cu Oz. Grafica descrie trecerea magică dintr-un mediu mohorât într-o altă lume, mult mai strălucitoare. Ca metaforă, cuprinde perfect experiența lui Elton John din anii precedenții lansării acestui album, precum și momentul de final al concertului din turneul de retragere din perioada 2022-2023, ”Farewell Yellow Brick Road”. După ultima piesă, ”Goodbye Yellow Brick Road”, Elton este preluat de o macara și transpus pe un ecran care îl arată pășind pe trotuarul galben, îmbrăcat ca pe copertă, lăsând reflectoarele imensei scene pentru lumina intimă a casei familiale. Nimic nu poate atenua importanța acestui album care acoperă toate aspectele care descriu plenar o capodoperă, fie ea încadrată în repertoriul popular, nicio critică nu-l poate scufunda. Somptuos scris, cântat cu efervescență și cu o profunzime emoțională pe care o descoperi în timp, după tonul piesei care-i dă titlul. Foarte puține albume pot repreznta la un nivel mai ridicat inspirația prolifică, eficiența maximă în același spectru limitat de 12 note. Elton John nu a mutat munți, nu a provocat revoluții, dar a scos tot ce se poate mai bun și mai frumos din aceeași matcă din care toți încearcă să scoată ceva memorabil, care să ne atragă. Și o poate face oricând, se pare, până în ultima clipă, dar un album la fel de concistent ca ”Goodbye Yellow Brick Road” nu va mai apărea niciodată.