Dulcele gust al sângelui alor tăi

Salvador Dali 1936

M-a trimis către povestea asta, mai demult, între ruinele Beirutului, un coleg care obişnuia ca, în adăpost, sub ploaia zilnică de bombe, să citească o singură carte, „Vieţile celor 12 Cezari” a lui Suetoniu. Şi, mai mult decât orice, îl fascina capitolul dedicat împăraţilor care s-au succedat în anul 69, cel rămas în istorie sub numele de Anul celor Patru Împăraţi.

Cumplită lecţie rămasă drept învăţătură despre dorinţa dementă de putere, despre lipsa de măsură, despre oroarea războiului civil şi moartea în noroi a celui îmbrăcat până ieri în purpura imperială. Dar şi despre momentul unic ca intensitate în istorie când legiunile – în primul rând pretorienii care constituiau garda apropiată a împăratului – au început să aleagă conducătorii imperiului în funcţie de avantajele ce le erau promise, schimbîndu-şi stăpânii de mai multe ori în interval de ore, soldaţi ai imperiului deveniţi ucigaşi de serviciu.

Rolf, prietenul meu (am ales un prenume foarte apropiat de al său, sau cel pe care-l folosea atunci, cred că nimeni nu i l-a ştiut vreodată pe cel adevărat) ura războiul, ura oamenii pentru că ei aduc şi duc războaiele. Se întorcea la Suetoniu, spunea el, pentru că acolo vedea confirmarea credinţei sale fundamentale, aceea că oamenii sunt cea mai rea şi mai brutală dintre specii, singura care se poate distruge conştient pe sine. Iar cea mai cumplită îndreptăţire o găsea în războaiele civile, cele de acum, şi cele descrise de Suetoniu.

Iată un pasaj teribil din cartea lui Sutoniu, poate merită să fie recitit în timpurile ciudate pe care le trăim...Povesteşte viaţa şi faptele lui Aulus Vitellius Germanicus Augustus, împărat pentru opt luni (24 septembrie- 22 decembrie 69):

Atunci, când a ajuns pe câmpul de luptă, în timp ce unii dintre tovarăşii săi dădeau înapoi în faţa priveliştii cadavrelor în descompunere, a avut îndrăzneala, în dorinţa de a-i îmbărbăta, să rostească aceste cuvinte îngrozitoare: „Cadavrul unui duşman miroase întotdeauna bine, cu atît mai mult cu cât este cel al unui concetăţean” . Cumplite vorbe, dar şi teribilă premoniţie a morţii de care a avut parte de mâna soldaţilor din legiunile lui Vespasian, viitorul împărat, celor despre care se se spune că le-a strigat cu disperare: Nu uitaţi totuşi că v-am fost împărat!:

Mai întâi, nu l-au recunoscut, pitit cum era în camera portarului, aşa că l-au întrebat unde se ascundea împăratul. Mai întâi, a încercat să scape cu o minciună. Apoi, după ce a fost recunoscut, nu înceta să ceară să fie ţinut în temniţă dar să i se cruţe viaţa deoarece avea informaţii esenţiale privind viaţa lui Vespasian. Dar soldaţii i-au legat mâinile la spate, i-au legat o funie de gît, l-au dezbrăcat de veşminte şi apoi, pe jumătate gol, a fost târât în Forum, trăgîndu-l cu forţa de-a lungul Drumului Sacru, strigându-i injurii; îi trăgeau capul spre spate, trăgându-l de păr cum se face criminalilor....apoi mulţimea l-a sfâşiat în bucăţi şi ce-a mai rămas din trupul lui a fost aruncat în Tibru.

Cumplită imagine, cumplită moarte, asemeni lui Galba şi Othon în acelaşi an 69 al tuturor ororilor, într-o concentrare a războiului civil şi a tragediilor sale.

De ce vă povestesc asta acum?

Poate numai pentru că, acum, în mai multe locuri din lume, revine în actualite, în forţă, masiv, problema armatelor private. Ca atunci, pe vremea decăderii Imperiului Roman, conducătorii încep să-şi piardă treptat încrederea în propriile trupe, din ce în ce mai greu de motivat, din ce în ce mai scumpe şi mai greu de fidelizat.

Şi atunci, de-abia atunci, apare la orizont primul semn al decăderii imperiului şi fragmentării puterii: Imperatorul decide să-şi facă o gardă privată, renunţând din ce în ce mai mult la pretorienii proveniţi din trupele romane şi alegîndu-şi gărzi de corp dintre soldaţii unor armate ale triburilor sau populaţiilor învinse, de preferinţă din triburile germane. Foarte rapid, aceste trupe devin un stat în stat şi au conştiinţa unică a puterii cumpărate şi de aceea trecătoare, ceea ce-i face şi mai violenţi, disperaţi să se îmbogăţească pe termen scurt şi mereu gata să-şi delege reprezentanţi pentru a negocia trădările viitoare, licitând cu toţi pretendenţii.

Numai despre bani era vorba? Da, în ultima etapă a decadenţei şi a disperării generate de răsturnările atât de rapide de situaţie.

Numai că, la începutul acestui joc, primul mare favor pe care-l ofereau împăraţii acestor mercenari ai epocii antice, era unul de natură politică: dreptul de cetate, faimoasa cetăţenie romană. Cu toate drepturile ce decurgeau din această situaâie privilegiată. Exact aşa cum, peste milenii, dictatori ai lumii moderne oferă în acest moment pe piaţa neagră unde circulă ofertele de angajare pentru mercenari, asigurarea unui lot de pământ cultivabil, locuinţă, cetăţenie...nu s-a schimbat nimic pentru că, pe fond, pasiunea pentru putere este la fel de absolută ca oricând.

Ca în acele timpuri evocate cu temere în suflet dar şi cu imens dispreţ de Tacit, Suetoniu, Sallustius, Dio Cassius, Împăraţii cei noi din lumea noastră îşi pierd treptat încrederea în propriile trupe, chiar şi în cele considerate absolut fidelizate, asta pe măsură ce acestora li se cere să intre în zona ororilor pe care le presupune războiul civil. Legiunile, spune Suetoniu, refuzau cu scârbă să se umilească îndeplinind ceea ce Împăratul cerea din ce în ce mai des, după moda deschisă de Nero: uciderea duşmanilor chiar în sala de ospeâe pentru maximizarea efectului de spaimă, organizarea de arestăriu şi omoruri nocturne, asistarea personajelor sus-puse în momentele sinuciderii, participarea la operaţiunile de confiscarea proprietăţilor celor loviţi de anatema imperială...Legal? oarecum, căci, după cum ştiţi bine, cel puţin în principiul legiunile romane nu aveau voie să intre în interiorul zidurilor Romei, acolo unde erau autorizate doar trupe de menţinerea ordinii, sarcină preluată de noii pretorieni care, târziu, la fine de imperiu, aveau chiar să joace la zaruri cine urma să preia scaunul imperatorului.

Scaunul acela pe care Iulius Caesar îl visase etern, inventând (sau lăsând să se inventeze pentru el), acel titlu superb şi care pînă la urmă l-a şi ucis, Dictator perpetuo. Nici o dictatură nu poate fi perpetuă, amintirea ei, iată, poate fi. Poate fiindcă, mereu, va exista un Suetoniu care să consemneze ceva din nesfârşita mizerie a lumii.