Dragului meu băiat major de Ziua Copilului

Poate ne trăim copilăria prin copiii noștri. Poate că ar trebui să îi lăsăm să și-o trăiască pe a lor. Poate că există bucurii și emoții care nu au vârstă. 

Copilul: Nu e drept.

Mama: Ce anume?

Copilul: Cum unii muncesc, își petrec toată viața ca să scrie magnum opus și apoi n-o citește nimeni sau o citesc 5 oameni.

Mama: De ce 5?

Copilul: Ce?? 

Mama: Dar acel om ce își dorea: faima sau să schimbe un alt om?

Copilul: Nu înțeleg.

Mama: Faima poate vine la pachet cu imortalitatea și cum asta nu ne-a fost dată sau nu știm sigur că o avem, nu crezi că ar fi mai bine dacă un om ar vrea să îl bucure sau facă să gândească și să simtă pe un alt om? Nu asta e mai relevant?

Copilul: Poate.

Mama: Când eram pe la 14-15 ani, îmi aduc perfect aminte de un moment care a venit în 2 secvențe unite. Era vară, era cald așa cum îmi place mie, eram în camera mea și a lui Mari, aveam geamurile deschise, nu aveam aer condiționat atunci, eram la Tulcea și era lungă vacanța de vară, cultural, în oraș nu aveam mai nimic de făcut așa că m-am pus pe citit. Părinții noștri ne dăruiseră multe cărți, așa de multe că în camera mea și a lui Mari aveam 2, nu una, biblioteci pline-ochi de cărți. Și am început să citesc. Nu din programa școlară, nici măcar teatru în vara aia, ci romane. Țineam chiar și un caiet de notițe și desene. Ne ceruse doamna ceva "pe vară", dar nu pentru ea făceam asta pentru că nu citeam ce ne-ar fi fost sugerat oricum. Și tot citind și intrând în lumea altor personaje, descoperind pe parcurs că setea este fizică dar și de carte și idei, un gând neregizat, nou, puternic îmi intră în corp & minte șoptindu-mi clar: ÎNTR-O ZI NU VEI MAI FI. Și am simțit cum mă afund în pat, cum mă lipesc de pereți, cum ies din mine doar ca nu ca să mă pierd, nici să mă regăsesc, culmea, ci pur și simplu ies din mine. 

Copilul: Și eu m-am gândit la moarte. 

Mama: Ce aspect anume?

Copilul: Termină tu ce ai de zis.

Mama: Ești sigur?

Copilul: Da.

Mama: M-am gândit cum clipa aia de atunci, momentul ăla plin de căldură al verii dar și al vârstei este de neînlocuit. Și cum eu nu voi mai fi. La fel cum acea zi nu va mai fi. Și am simțit ceva rece cum taie din căldura verii și cred că am întrebat-o pe sora mea dacă s-a gândit la moarte și cred că sora mea nu mi-a răspuns pentru că nu știa nici ea, dar m-a mângâiat și câteodată asta e la fel de sincer și profund ca un cuvânt, știi, atingerea, și apoi mi-am reluat lectura. 

Copilul: Ce citeai?

Mama: Romane.

Copilul: Cum ar fi? 

Mama: "Roșu și negru"; "Doamna Bovary"; "Candid sau optimismul". 

Copilul: Am citit și noi ultima carte la școală. 

Mama: Da. Știu că ți-a plăcut mult. În fine... ți-am zis că în ziua aia 2 gânduri au venit în succesiune. În vara aia am realizat că oricât de mult aș vrea să descopăr, trebuie să mă limitez. Îmi doream să am 2 corpuri, îmi doream ca ziua să aibă mai mult de 24 de ore și anul mai mult de 365 de zile pentru că realizam că nu pot face totul. Ba nu. Mai mult: că oricât de mult mi-aș dori să acumulez, fizic, nu pot... știi, e ca la o masă: poate sunt nu știu câte feluri de mâncare apetisante, nu te poți forța să le mănânci pe toate pentru că ți se va face rău. Dar poți gusta 2-3 și bucura de ele. Cam asta e viața. Acum îmi zici de ce te-ai gândit la moarte?

Copilul: Dar știi, ți-am mai zis. 

Mama: Da. E vina mea. Am tot vorbit despre mama...

Copilul: Nu e deloc vina ta. Ce, tu când te-ai gândit la moarte era din cauza ei?

Mama: Nu.

Copilul: Vezi?

Mama: Habar n-am cum și de ce am trăit ce am trăit vara aia la Tulcea, probabil că e firesc să îți pui întrebări profunde, ce știu sigur e că după ce a murit mama nu m-am mai gândit la moarte o bună bucată de vreme. 

Copilul: Interesant.

Mama: O trăiam. Adică acel gol.

Copilul: Știi că acum 2 zile am realizat că mătușa Ileana nu mai e. 

Mama: Și?

Copilul: Nu interacționam cu ea, dar m-am gândit cum pur și simplu nu mai e. N-o să o mai văd. 

Mama: Vrei să mănânci ceva? 

Copilul: Mi-e poftă de un burger. 

Mama: OK.

Copilul: Hai la Johnny Rockets. 

Mama: Perfect. Știi ce zi e mâine?

Copilul: Nu.

Mama: Ziua copilului. N-o serbam cu tam-tam. 

Copilul: Păi, nu, clar, erai în comunism.

Mama: Nu ăla era motivul.

Copilul: Nu??

Mama: Adică, da, clar, era și ăla, doar că mama noastră se retrăgea în ea de ziua asta. Și nu pricepeam de ce că era Ziua copilului și știam cât ne iubea, pe mine și pe Mari. Într-o zi ne-a zis că pe când era la rândul ei copilă l-a pierdut pe tatăl ei de 1 iunie și nimic n-a mai fost la fel. Nimic și totuși...

Copilul: Și totuși? 

Mama: “Oprește, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea”. Clipa e ce contează. Cum am vorbit acum. Cum bem apă cu cuburi de gheață, 100 % americănește. Cum ne îmbrățișăm. Caută clipa, M, mamă, nu faima. Tu ești unic ca ea.