Două spectacole la Festivalul puccinian de la Torre del Lago
0De 68 de ani, orașul toscan care găzduiește vila - mausoleu a lui Giacomo Puccini organizează evenimentul anual dedicat marelui compozitor. Pe malul lacului Massaciuccoli a fost construit Gran Teatro all'aperto, monumental, de 3116 locuri. Când plouă, lucru care se poate întâmpla vara foarte des, spectacolele se suspendă dar, dacă au început, continuă cu acompaniament de pian pentru a nu se deteriora instrumentele. Și, bineînțeles, dacă torentele permit desfășurarea scenică. Nu a fost cazul în 2022, cel puțin în perioada în care am dorit să văd „La rondine” („Rândunica”) și „Turandot”. Ediția din acest an a fost dedicată tuturor celor tineri, precum și complexei personalități a lui Pier Paolo Pasolini, regizor, poet, scriitor, dramaturg, scenograf, actor, de la a cărui naștere a trecut un secol.
Rândunica măiastră
Pe libretul lui Giuseppe Adami, cu premieră absolută în 1917 la Monte Carlo, trama aduce întrucâtva cu „Traviata”, o iubire imposibilă între îndrăgostiți de condiții sociale diferite, dar cu o intervenție parentală de natură opusă celei verdiene și cu un altfel de final, renunțarea eroinei la viața de cuplu pentru reîntoarcerea la cea anterioară, de curtezană.
Muzica lui Puccini este străbătută de sentimentalism, pasiune și puternică trăire interioară. A fost ceea ce a știut să propună și dirijorul Robert Trevino, la pupitrul Orchestrei Festivalului Puccini, cu concursul corului omonim, pregătit de Roberto Ardigò.
Un decor de sorginte cubistă care definește epoca acțiunii, dar care se poate petrece oricând, dacă observăm costumele moderne. Poate doar în actul secund, rochia de deghizare în tânără muncitoare a Magdei, ceea ce fusese în trecut, a apărut cam pretențioasă. Autor unic, inclusiv al regiei și luminilor a fost Denis Krief. Producția este bine gândită în esențele sale estetice, există unele tendințe minimaliste și mă refer pentru primul act la cocktailul ușor sărăcăcios din salonul parizian al Magdei, la barul stilizat din actul secund, de la Bullier's, dar mai ales la casa celor doi amorezi de pe Riviera franceză, de o simplitate dezarmantă. Se joacă însă bine, relațiile între personaje sunt potrivit exprimate.
Fără să gândească prea mult la interpreții faimoși ai premierei absolute, Gilda Dalla Rizza și Tito Schipa, ceea ce ar fi fost periculos, perechea principală a adus propriile valorizări personajelor Magda de Civry și Ruggero Lastouc. Pentru primul, soprana Jacquelyn Wagner, o americană înaltă, de 42 de ani, debutantă în rol, a venit cu un frumos lirism în cânt, susținut printr-o frazare limpede și cursivă. Pe parcursul serii progresul a fost evident, după unele pianissime ușor „drepte” și acute întrucâtva stridente, a recuperat în continuarea binecunoscutei arii „Chi il bel sogno di Doretta” nuanțele și inflexiunile, așa încât „Ore dolci e divine” a cucerit. Sunete înalte bine centrate au îmbogățit actul al III-lea, sensibilitatea a fost dominantă în citirea scrisorii mamei lui Ruggero, acutele în pianissimo dolce au emoționat.
Pentru mine, realizarea tânărului tenor peruan de 29 de ani, scund de statură, Iván Ayòn-Rivas (Ruggero), a fost de înaltă clasă. A venit cu un glas plin de armonice nobile, catifelat, cu ambitus extins în omogenitate până la acutele de forță, inclusiv în atacuri incisive, dar și cu capabilități de cânt moale și legato. Modelările prin crescendi și diminuendi pe arce de frază îi sunt la îndemână, vădind o tehnică suverană. Mai presus de orice, cântă cu o pasiune deșirantă, ce vine din puternice sentimente lăuntrice, din temperamentul său latin. Fericit orice regizor ce are șansa să lucreze cu un asemenea creator de personaj. O carieră de mare anvergură îi stă în față lui Rivas.
Poetul Prunier (tenorul Didier Pieri) a avut o exprimare chiar... poetică în dialogurile de pe întreg parcursul operei, profitând de o muzicalitate plăcută și suficientă emotivitate.
Cu vioiciune și timbru cristalin a cântat soprana Mirjam Mesak (Lisette), o prezență atractivă.
Dialogurile, conversația pucciniană au avut nerv și vitalitate. În afara principalilor, totul s-a datorat și celorlalți interpreți, Vincezo Neri (Rambaldo Fernandez, protectorul Magdei, bariton cu voce frumoasă), Zhihao Ying (Périchaud), Francesco Lucii (Gobin), Davide Battiniello (Crébillon), Ginevra Gentile (Ivette), Ayaka Kiwada (Bianca), Eva Maria Ruggieri (Susy), Ivan Caminiti (Majordomul), Goar Faradzhian (Un cântăreț), Dario Zavatta (Adolfo), Shiori Kuroda (O grizetă), Valentina Pernozzoli (O domnișoară), Taisiia Gureva (Altă domnișoară), Zhihao Ying (Rabbonier).
Theodor Ilincăi, mult aplaudat în Calaf din „Turandot”
Partitura pucciniană nu a prevăzut o încheiere orchestrală la sfârșitul celebrei arii „Nessun dorma”, așa încât aplauzele după „Vincerò! Vincerò!” irump spontan după nota înaltă și glorioasă de Si natural oprind practic spectacolul, dacă impresionează. Așa a fost pentru tenorul Theodor Ilincăi, ale cărui sunete acute strălucitoare și emise cu facilitate au reprezentat încoronarea prestației. Mă refer chiar și la Do-ul natural acut, prevăzut opțional de compozitor, dar pe care tenorii de anvergură nu se sfiesc să-l emită în actul al II-lea prin fraza „No, no, Principessa altera! Ti voglio tutta ardente d'amor!”. Pentru panașul acutelor, Theodor Ilincăi a sacrificat chiar unele nuanțări.
În rolul titular a apărut soprana japoneză Yuko Tsuchiya, ca înlocuitoare a artistei inițial programate, Karine Babajanyan. În confruntarea cu teribilul personaj a venit cu apetențe dramatice, voce omogenă și acute scânteietoare, puternice, atacate tăios. Sigur că scriitura infernală pucciniană a obosit-o către finalul paginilor ce-i sunt rezervate și anumite stridențe s-au făcut resimțite.
Doi italieni, tânăra soprană Emanuela Sgarlata și basul Abramo Rosalen au fost Liù și Timur. Cu sensibilitate a cântat soprana cele două arii importante ce-i revin, „Signore, asculta” din primul act și „Tu, che di gel sei cinta” din cel de-al treilea, în timp ce basul a afișat un timbru plăcut și sobru colorat.
Distribuția a fost completată de Kazuky Yoshida (un Împărat Altoum care nu și-a arătat prin voce senectutea extremă), Giulio Mastrotaro (Ping), Didier Pieri (Pang), Francesco Pittari (Pong), Davide Battiniello (Mandarinul), Francesco Lucii (Principele de Persia).
La pupitrul Orchestrei, Corului și Corului de copii ale Festivalului Puccini (maestru de cor Roberto Ardigò, maestru al corului de copii Chiara Mariani) s-a aflat tânărul dirijor italian Michele Gamba, bun cunoscător al partiturii și stilului. A ales pentru spectacolul de la Torre del Lago versiunea de final compusă de Luciano Berio în 2001, puțin reprezentată în ziua de azi. După cum se știe, marele compozitor italian de secol XX a preluat de la Puccini, ca și înaintașul său Franco Alfano, autorul versiunii inițiale de final (1926), teme specifice din partitura originală, pe care le-a îngemănat cu portative noi, scrise în stil avangardist, dar care păstrează atmsfera pucciniană în pofida unui final distilat în piano, opus celui triumfalist al lui Alfano.
Dezamăgitoare mi s-a părut mizanscena, autor regizorul Daniele Abbado, cu sprijinul scenografului și maestrului de lumini Angelo Linzalata, a desenatoarei costumelor Giovanna Buzzi.
Judecând după paralelipipedele masive, înalte, cenușii, trei-patru la număr care ocupau scena și se mutau act de act, se putea presupune că acțiunea s-ar fi petrecut oriunde. Numai mica scenă cu cortină destinată primului tablou al actului secund, casa celor trei miniștri Ping, Pang, Pong, putea aduce a China milenară. Ca și mantiile acestora, deși mobilierul de interior era modern. Frumoasă a fost însă imaginea Lunii, în scena adorației astrului nopții din primul act, care părea că răsare deasupra lacului Massaciuccoli. Dacă actele extreme, cu excepția scenei miniștrilor, pot presupune penumbre, actul secund a fost în întregime neluminat sau, mai bine zis, foarte slab. Măreția și splendoarea palatului imperial, cu coloristica lui specifică au lipsit. Până și Turandot a cântat marea arie „In questa reggia” într-o semiobscuritate din care se distingea doar rochia de seară aurie, ca de bar. Tot în semiîntuneric s-a desfășurat și scena întrebărilor sau finalul de act secund. Păcat.
În afara celor două titluri, la ediția cu numărul 68 a Festivalului Puccini s-au mai reprezentat „M-ma Butterfly”, „Tosca” și „Boema”, cea din urmă o producție a Lviv National Opera.
Simpatic a fost că înainte de începerea premierei cu „La rondine”, pe peluza de la intrarea în Teatro all'aperto, o fanfară cânta muzică tradițională de promenadă. Nimic de Puccini...
Foto din spectacole Giorgio Andreuccetti
Se încarcă comentariile...
