Domnii şi poveştile lor misterioase

0
0

Avea 17 ani când s-a întors din al Doilea Război Mondial. România l-a primit înapoi recunoscătoare doar ca să îl bage în alt război: colectivizarea. Demnitatea şi libertatea câştigate în război i-au fost atârnate în piept şi smulse peste câteva zile de “clasa muncitoare”.

Începuse să-şi revină după anii lungi şi grei din iad (pe atunci nu se vorbea de sindromul de stres post-traumatic) când s-a pomenit cu nişte dispoziţii de la stat care ziceau că nu mai avea dreptul să deţină nimic: nici casă, nici pământ, nici cărţi, nici măcar propria viaţă. Dacă ar fi refuzat să accepte “deciziile poporului”, aşa cum îl bătea un gând, ajungea în temniţă sau la Canal. De gura bunicii a tăcut în ziua când au venit nişte oameni peste ei în casă, au pus garduri noi cu ţepuşe, au tăiat livada, au spart biblioteca cu topoarele, au scos aşchiile şi cărţile în curte şi le-au dat foc.

Bunica povestea cum el nu a mai scos după ziua aia nicio vorbă timp de şase luni. Li s-a mai comunicat că sunt chiriaşi în casa lor şi au plecat lăsând în urmă garduri ce delimitau 100 de mp de curte, o casă fără mobilier, haine şi lada de zestre pe care a luat-o unul dintre domni zicând că bulendrele alea vechi sunt bune doar de şters pe jos. Constantin a stat şase luni în pat. Maria l-a hrănit cu lingura în timp ce avea grijă şi de urma de gospodărie rămasă, încercând să supravieţuiască pentru amandoi.

El a slăbit 40 de kilograme pe care abia le pusese înapoi după razboi şi nu mai suporta lumina soarelui. Într-un final, s-a ridicat din pat. Dar a rămas toata viaţa cu umerii aplecaţi către pământul pe care nu-l mai avea şi cu o privirea lipsită de orice expresie. Nu a mai vorbit niciodată despre război sau despre ziua colectivizării. I se încleşta maxilarul. Îl întrebam curioasă în timp ce dădeam cu băţul în vie “bunicule, câţi oameni ai omorat în război?”. Se uita la mine şi îi dădeau lacrimile. Mie îmi plăcea că aveam puterea să stârnesc aşa emoţii. Până într-o zi când am văzut privirea tatălui meu. De atunci nu am mai întrebat niciodată despre război.

A rămas un singuratic până când a murit. Nu a înţeles niciodată cum se poate ca ce e al lui să nu-i mai aparţină, că nu mai există livada şi cărţile, că femeia frumoasă pe care a luat-o de nevastă a îmbătrânit brusc, iar el a asistat neputincios la jaful din jurul lui.

De câte ori merg prin Bucureşti şi întâlnesc bătrâni care muncesc încet, fără grabă, ritmic şi cu priviri goale îmi aduc aminte de el. În singurătatea lor văd din nou singurătatea bunicului meu.

Îi descoper mereu atunci când mă plimb prin oraş. Nu am pantofi sau ceasuri de reparat, nici haine de strâmtat, dar am intrat în cămăruţele lor atrasă de privirile lor triste. Nu am niciodata curaj să-i întreb de ce au rămas în atelierele lor din altă lume, să repare pantofi sau să scurteze pantaloni, să lipească genţi sau să pună flecuri. Din teamă că îmi vor spune un adevăr pe care nu vreau să îl aud.

Toţi au un soi de respect din alte vremuri, fiecare este în felul lui un Domn, aşa cum îmi povestea bunicul că erau bărbaţii înainte de război. Fiecare are povestea lui nespusă şi neştiută. Tot ce am putut eu să iau de la ei sunt nişte imagini şi nişte amintiri. Fiecare dintre ei a stat liniştit la pozat, au încercat să mă ajute şi să mă facă să mă simt eu bine în timp ce nu îmi doream decât ca ei să fie bine. În imaginile de mai jos îi găsiţi aşa cum sunt ei: bunicii noştri.

NOTA: pozele sunt făcute cu telefonul şi nu am nicio pretenţie că aş fi fotograf.

image

L-am întrebat dacă îi pot face o poză. A mărit ochii:
– Eu? Mie? Păi sunt în halatul ăsta vechi, domnişoară.

Reparaţii Încălţăminte de Lux, Strada Toamnei 132.

Accesaţi sereniti.ro pentru a descoperi poveştile în imagini ale meşterilor din Bucureşti.

Material semnat de Corina Bacanu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite