Cel mai important politician al secolului, strivit de o suferință profundă. Cum i-a refuzat familia dragostea omului care a schimbat istoria

Winston Churchill a fost arhitectul moral al Europei de astăzi. Primul ministru britanic a fost omul providențial al celui de-al Doilea Război Mondial. Totodată este și omul care în timp ce hotăra destinul popoarelor purta un cumplit război interior, măcinat de o boală necruțătoare. 

Winston Churchill FOTO gettyimages

Winston Churchill este un personaj istoric care aproape nu are nevoie de prezentare. Este arhitectul Europei moderne, postbelice, omul care a făcut tot posibilul ca Germania Nazistă să fie înfrântă, iar Uniunea Sovietică oprită măcar la jumătatea continentului. Un personaj complex, care, în anul 1950, a fost supranumit „omul jumătății de secol” de săptămânalul american „Time Magazine”. În anul 2000, revista franceză „Historia” i-a acordat titlul de „Omul de stat al secolului”. „Marele campion al unei mari aventuri şi marele artizan al unei mari istorii”, cum spunea generalul francez Charles de Gaulle. Cu toate acestea, marele om de stat britanic s-a luptat cu propriii demoni.

Unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai secolului

Deși este probabil unul dintre cele mai cunoscute personaje ale istoriei, pentru cei cărora activitatea lui Churchill este relativ străină, putem spune că a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici britanici, dar și europeni, ai tuturor timpurilor. A fost prim-ministru al Marii Britanii în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind totodată considerat unul dintre cei mai mari lideri de război ai secolului.

Churchill s-a născut pe 30 noiembrie 1874, la Blenheim, în Anglia, în familia ducilor de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph Churchill, a fost un renumit om politic britanic, apreciat mai ales pentru carisma sa. Mama lui Winston Churchill, Jenny Jerome, era o femeie din înalta societate americană.

Winston Churchill a avut parte de o educație aleasă, dar totodată a fost un om de acțiune. Imediat ce a terminat școala și serviciul militar, tânărul urmaș al ducilor de Marlborough a luptat în India, în Sudan, dar și în Africa de Sud. A fost un militar intelectual, fiind atras și de jurnalism, dar și de literatură. A fost, printre altele, și corespondent de război, dar și singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1953, „pentru măiestria sa în descrierea istorică și biografică, precum și pentru oratoria strălucită în apărarea valorilor umane exaltate”, preciza comisia Premiului Nobel.

Ulterior a devenit un om de stat foarte capabil, mai ales în timpul Primului Război Mondial. Printre altele, a îndeplinit funcții precum președinte al Comisiei de Comerț, ministru al Afacerilor Interne și Prim Lord al Amiralității. A luptat inclusiv pe Frontul de Vest, comandând Batalionul 6 Infanterie. După Primul Război Mondial a continuat să îndeplinească diverse funcții în guvernele britanice. A fost inclusiv ministru de Finanțe.

A fost primul politician britanic care a insistat asupra pericolului reprezentat de naziști în Germania anilor ’30 și, ulterior, omul care a fost chemat să „stingă” focul celui de-al Doilea Război Mondial și să salveze Marea Britanie. Este omul care a refuzat, cu obstinație, înfrângerea și a făcut tot posibilul ca Hitler să cadă. A apelat inclusiv la compromisuri. Deși anticomunist convins, Churchill și-a călcat pe inimă și l-a vizitat pe Stalin, convingându-l să intre în alianță cu Marea Britanie și SUA și, totodată, să continue războiul contra Germaniei Naziste până la anihilarea sa.

Churchill a rămas cunoscut în istorie pentru faptul că, tot alături de Stalin, cu care îl lega o pasiune puternică pentru băuturile alcoolice, a redesenat harta Europei și a decis destinul popoarelor după al Doilea Război Mondial. Este vorba despre infamul acord de procentaj prin care o parte din Europa Centrală și integral cea de Est erau date pe tavă bolșevicilor. Ulterior, după război, Winston Churchill a fost omul care a luptat pentru limitarea influenței sovietice în Europa Occidentală.

„Marele artizan al unei mari istorii”, un copil cu traume emoționale

Dincolo de aspectul nonșalant de britanic adevărat, cu trabucul bine înfipt în colțul gurii și acea siguranță de sine specifică celui în ale cărui mâini stă soarta lumii, Winston Churchill ducea o luptă cruntă. Cu propria suferință. Sunt specialiști care spun că Winston Churchill suferea de o depresie cronică, severă, și chiar de episoade de tulburare bipolară.

„În 1969, psihiatrul Anthony Storr a publicat eseul «Churchill: the Man», republicat în 1980 ca primul capitol al cărții sale «Churchill's Black Dog and Other Phenomena of the Human Mind». Acest eseu a fixat foarte puternic în imaginația publicului ideea că Sir Winston Churchill a suferit de-a lungul vieții de episoade recurente de depresie severă sau chiar de psihoză maniaco-depresivă (tulburare bipolară). Într-adevăr, depresia lui Churchill este acum considerată aproape la fel de evidentă ca faptul că s-a născut în 1874 și a murit în 1965”, precizau Anthony Daniels și Allister Vale în lucrarea „Did Sir Winston Churchill suffer from the ‘black dog’?”, publicată în Journal of the Royal Society of Medicine.

Psihiatrul Anthony Storr era convins că Winston Churchill avea o predispoziție genetică spre melancolie, predispoziție întărită de o copilărie cu destule probleme de natură emoțională. Își iubea foarte mult mama, dar aceasta îl neglija. Nu fiindcă nu l-ar fi iubit, ci fiindcă era mai interesată de viața mondenă. Tatăl său, care era un idol al copilăriei lui Winston Churchill, era de asemenea nepăsător, fiind mult mai preocupat de propria carieră politică. În plus, atunci când îi acorda atenție, o făcea doar pentru a-l critica. Nu avea o părere prea bună despre fiul său, considerând că nu era suficient de inteligent pentru avocatură. În schimb, credea că doar cariera militară îl va salva.

Când Winston s-a oferit să devină secretarul particular al propriului tată, Lord Randolph l-a respins cu dispreț, provocându-i o puternică traumă emoțională. Toată viața, mai ales după moartea Lordului Randolph, Winston Churchill ar fi încercat să se ridice la standardele impuse de tatăl său și chiar să le depășească, chiar dacă Lord Randolph nu mai era acolo să-l vadă. Până și dincolo de moarte, încerca să-i câștige afecțiunea și aprecierea.

Faptul că era neglijat sentimental a dus la o transformare totală a tânărului Winston. A devenit hiperactiv și încerca să compenseze lipsa de afecțiune prin realizări excepționale. Când vedea că acest lucru nu este posibil, cădea în depresie.

În luptă cu propriile limite și temeri

„Cel mai bine documentat caz de depresie la un lider politic este cel al lui Winston Churchill. El își caracteriza cu amărăciune depresia drept «câinele meu negru», un companion fidel, uneori dispărut din vedere, dar care revenea întotdeauna”, precizau Jerrold Post și Robert S. Robins.

Totodată, fostul ministru de Externe al Marii Britanii, Lord David Owen, medic calificat și fost rezident în neurologie clinică, l-a citat pe Storr drept autoritate pentru afirmația: „De-a lungul vieții, Churchill a suferit de episoade de depresie severe” Owen merge și mai departe în cartea sa despre psihopatologia politicienilor, „In Sickness and in Power”, precizând că „mărturiile celor care au lucrat îndeaproape cu Churchill sugerează că avea nu doar o latură depresivă, ci și una maniacală”.

Churchill ar fi mărturisit că avea o teamă față de peroanele de cale ferată sau marginile navelor, sugerând o predispoziție spre sinucidere și ridicând întrebarea dacă acestea indicau o anxietate profundă sau atacuri de panică.

„Nu-mi place să stau aproape de marginea unui peron atunci când trece un tren expres. Prefer să stau cât mai în spate și, dacă se poate, să am un stâlp între mine și tren. Nu-mi place să stau lângă marginea unei nave și să privesc în jos spre apă. O singură clipă de acțiune ar pune capăt tuturor lucrurilor. Câteva picături de disperare”, îi povestea Churchill medicului său, Lord Charles Wilson, baron de Moran.

În plus, Churchill ar fi suferit de SAD, adică tulburare afectivă sezonieră, provocată fie de vremea urâtă de afară, fie de activitățile stresante din jur. Ultimul secretar particular al lui Churchill, Sir Anthony Montague Browne, își amintea cum Churchill i-a spus: „Hai să mergem să găsim soarele”. Și a plecat în sudul Franței, acolo unde soarele ameliora acest sindrom, dar și depresia.

„Câinele negru” și o victorie asupra sinelui

Atunci când vorbea despre propria depresie, Churchill îi spunea „câinele negru”. Era o expresie din perioada victoriană care descria depresia. O lucrare interesantă privind problemele cu depresia și anxietatea ale lui Churchill este „Churchill and the ‘Black Dog’ of Depression: Reassessing the Biographical Evidence of Psychological Disorder”, scrisă de Wilfred Attenborough. Acesta spunea că Churchill reușea să-și țină în frâu depresia. Așa explică modul în care Churchill era funcțional, ba chiar foarte performant în activitatea sa.

„De-a lungul vieții sale a trecut prin multe eșecuri: dezamăgiri care ar fi putut amărî și înfrânge chiar și un om care nu era afectat de «Câinele Negru». Totuși, determinarea sa tenace, reziliența și curajul i-au permis, până la bătrânețe, să-și învingă propriul dușman interior, așa cum a învins și dușmanii țării pe care o iubea atât de mult”, preciza și Storr.

Mai mult decât atât, medicii Nassir Ghaemi și Jonathan Davidson au concluzionat că presupusa personalitate bipolară a lui Churchill a reprezentat un avantaj în rolul său de prim-ministru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru a lupta cu depresia, Churchill se dedica picturii în ulei. Churchill însuși a recunoscut că pictura era un antidot sigur împotriva predispoziției sale de a stărui asupra aspectelor întunecate ale vieții. În plus, se spune că îi plăcea să zidească. Munca fizică îl izbăvea.