Doi taţi şi un copil găsit - poveste adevărată

Peter Mercurio este scenarist american. Aici este o poveste adevărată despre cum a devenit părinte, împreună cu partenerul lui, Danny.

Povestea despre cum m-am căsătorit cu Danny într-o judecătorie din Manhattan în iulie anul trecut, cu fiul nostru Kevin alături, a început acum 12 ani într-o staţie de metrou întunecată şi umedă.

Danny mă suna foarte agitat şi îmi striga în receptor: “Am găsit un bebeluş! Am sunat la 911 dar nu cred că m-au crezut. Nu vine nimeni! Nu pot pleca de aici. Hai repede până aici şi agaţă o maşină de poliţie pe drum sau ceva de genul ăsta.” Danny e un tip foarte calm de genul lui, aşa că, odată ce i-am simţit inima bătând prin telefon, mi-am dat seama că trebuie să mă pun urgent în mişcare.  Când am ajuns la ieşirea de pe Eighth Avenue, Danny mă aştepta. Bebeluşul, care fusese lăsat pe jos într-un colţ, în spatele uşilor rotative, avea pielea de culoare maro deschis, probabil în vârsta de vreo zi şi înfăşurat într-un hanorac mare şi negru.

În săptămânile următoare, după ce tribunalul familiei a preluat custodia lui Baby Ace (cum fusese poreclit), Danny a povestit păţania de mai multe ori, până când toata lumea ştia de ea, de parcă era vreo legendă  urbană. Dar atunci habar nu aveam şi nu ne puteam imagina că Danny nu găsise doar un nou-născut abandonat; de fapt, îl găsise pe fiul nostru.

După trei luni, Danny s-a înfăţişat la tribunalul pentru familii ca să depună mărturie despre găsirea copilului. Dintr-o dată, judecătoarea a întrebat: ”Te-ar interesa să îl adopţi?” Întrebarea a părut să îi şocheze pe toţi din sală în afară de Danny, care a răspuns ”€œDa”.  A adăugat: ”œdar ştiu că nu o să fie uşor”. ”€œMa rog, poate fi” l-a liniştit judecătoarea, apoi s-a apucat să dicteze rapid începerea procedurilor care îl făceau pe el (şi pe mine, deci) viitor părinte.   
 
Prima mea reacţie, când am aflat ştirea, a fost ceva de genul: ”€œAi înnebunit de tot? Cum ai putut să fii de acord fără să mă întrebi?” Eram împreună de trei ani dar nu discutaserăm despre adopţii sau copii. De ce-am fi făcut-o? Viaţa noastră nu se potrivea cu creşterea unui copil. Eu eram un dramaturg aspirant care lucra ca editor cu jumătate de normă şi Danny era un asistent social foarte respectat şi foarte prost plătit.
 
Aveam un coleg de apartament care dormea în spatele unui paravan în sufragerie ca să ne mai ajute cu chiria. Şi chiar dacă circumstanţele financiare ar fi fost diferite, ştiam câte greutăţi le aşteaptă pe cuplurile gay când e vorba de adopţie. În plus, dacă Danny e răbdător şi generos, eu nu mă pot lăuda cu asta. Habar nu aveam să schimb un scutec, ca să nu mai vorbim despre a creşte un copil.
 
Dar la uşă ne bătea soarta, şi avea un bebeluş de dat. Cum puteam să nu deschidem uşa? Până la urmă, după ce am obosit să mă mai tem, m-am pregătit mental să fiu părinte.

Un asistent social ne-a aranjat întâlnirea cu bebeluşul acasă la asistentul parental, pe la începutul lui decembrie. Danny a luat bebeluşul fragil în braţe la început, apoi mi l-a pus mie în braţe. Ca să mă protejez de o viitoare durere, m-am convins înainte că nu mă voi ataşa de copil. Nu aveam încredere în sistem şi ştiam că vor fi obstacole. Dar, cu bebeluşul privindu-mă în ochi, cu toată nevinovăţia şi speranţa pe care o reprezenta privirea aceasta, şi eu, ca şi Danny, am cedat complet.

Asistentul social ne-a spus că procesul, care include ancheta socială şi cursuri pentru părinţi, poate dura până la 9 luni. Vom avea timp să ne rearanjăm viaţa şi casa pentru sosirea copilului. Cu toate astea, după abia o săptămână, la urmatoarea înfăţişare, judecatoarea ne-a întrebat: “Nu vreţi să îl luaţi de sărbători?” Ce sărbători? Poate Paşele? Nu cred că se referea la Crăciun, de care ne despărţeau doar câteva zile.

Şi, totuşi, încă o dată, dar de data asta amândoi, am spus da. Judecătoarea a zâmbit şi a transferat custodia temporară. Perioada noastră de 9 luni de pregătiri amanuntite s-a îngustat foarte repede la 36 de ore. Aveam să primim un bebeluş de Crăciun.

Am petrecut anul următor în calitatea de asistenţi parentali, în timp ce asistentul social ne verifica. Ne gândeam tot timpul la judecătoare. Ştia că Danny e asistent social şi el şi probabil s-a gândit că o să fie un părinte bun? L-ar mai fi întrebat dacă vrea să adopte dacă ştia că Danny e gay şi are partener? La înfăţişarea finală, după ce a semnat documentul oficial de adopţie, m-am ridicat şi am întrebat “Doamnă preşedintă, ne-am tot întrebat de ce l-aţi întrebat pe Danny dacă e interesat de adopţia copilului?“ “Pur şi simplu am avut o inspiraţie”, a răspuns. “Am greşit cumva?” Şi cu asta s-a ridicat, ne-a felicitat şi a părăsit sala.

Şi aşa am plecat şi noi din sala aceea, iar mai apoi Baby ACE a devenit Kevin şi a crescut. În anul 2011, Statul New York ne-a permis mie şi lui Danny să ne căsătorim în mod legal.

“De ce nu o rogi pe judecătoarea care a făcut adopţia să vă cunune, pe tine şi pe tata?” mi-a sugerat Kevin într-o dimineaţă când îl duceam la şcoală.

“Ah, bună idee”, i-am zis. “Vrei să o cunoşti?”

“Păi da. Crezi că o să îşi amintească de mine?”

“Putem afla într-un singur fel.”

După ce l-am lăsat pe Kevin la şcoală, am scris o scrisoare şi am trimis-o la adresa generică de email pentru judecătoria pentru familii din Manhattan. După doar câteva ore, ne-a sunat un grefier care ne-a spus că, desigur, judecătoarea îşi aminteşte de noi şi că ar fi onorata să ne oficieze cununia. Trebuia doar să ne alegem data şi ora.
 
Când am intrat iar în sală, prima oară după 10 ani, mă gândeam că judecătoarea o să fie destul de preocupată de întâlnirea faţă în faţă cu rezultatul unei decizii de plasament pe care o luase - ce s-ar întâmplă dacă Kevin nu e fericit şi şi-ar fi dorit alţi părinţi? Şi Kevin avea emoţii. Când era mai mic, Danny şi cu mine i-am făcut o carte de poveşti care îi explica cum se formase familia noastră şi care includea un desen cu judecătoarea cu ciocanul în mână. Personajul ăsta urma să devină real în câteva momente. Dacă nu îi convenea felul cum se desfăşura povestea noastră?
 
Kevin i-a întins mână, dar judecătoarea i-a spus: ”Pot să te îmbrăţişez?” Mai apoi, l-a întrebat despre şcoală, ce hobby-uri are, cum sunt prietenii lui şi i-a spus că e încântată să îl revadă împreună cu taţii lui.
 
Când ne-am amintit de scopul vizitei noastre acolo, şi am început să ne spunem jurămintele, mă gândeam şi la circumstanţele puţin plauzibile care ne conduseseră pe toţi până la momentul de faţă. Era neobişnuit să fim acolo, doi bărbaţi, cu un fiu pe care nu îl aşteptaserăm niciodată, cununaţi de o femeie care, practic, ne-a schimbat viaţa mai mult decât şi-ar putea imagina vreodată. Şi, totuşi, iată-ne acolo, după o descoperire întâmplătoare la metrou şi o inspiraţie de moment a unei judecătoare.

Text preluat, tradus şi adaptat de pe New York Times - The Opinion Pages.