Dinamica contrariilor. Sau „Cu ecologia şi civilizaţia la psiholog“.

„Viaţa în ansamblul ei are inclusă şi civilizaţia umană. Pînă la un punct, această civilizaţie era alcătuită din pietre şi bîte“   FOTO Vishpatt.com

Lupta de azi dintre Natură şi Civilizaţie are resorturi foarte vechi, dar a ajuns abia acum să ne preocupe mai mult deoarece este pentru prima dată cînd Civilizaţia pare că poate învinge. Totuşi asta ar însemna distrugerea propriei case şi otrăvirea propriei mîncări. Cum am ajuns aici?

Oraşe, poluare. Ape, izvoare, pet-uri hîrtii, bidoane; marea insulă a gunoaielor din Pacific. Industrie, fum, încălzire globală, topirea gheţarilor, topirea calotelor. Borneo, unt de palmier, distrugere de specii unice în Univers, păşuni, petrol, raderea pădurii ecuatoriale. Am ratat ceva? Mi-a scăpat ceva din peisajul dezvoltării umane? A...da, bineînţeles. Durată de viaţă în creştere, alimentaţie satisfăcătoare (pînă la risipă). Medicină performantă; conţinerea rapidă de epidemii care în trecut făceau ravagii. Protecţia faţă de calamităţi. Lumină şi căldură. Imagine, multă imagine (care abia începe). La capitolul beneficii toate se pot înscrie în două zone: siguranţă şi confort.

Mi-a trecut ceva prin cap. Nu, nu un glonţ, ca în bancul cu Bulă, ci o perspectivă. Dacă un extraterestru ar vedea viaţa de pe Terra în ansamblul ei, ar putea să includă civilizaţia umană în peisaj ca făcînd o parte intrinsecă din această viaţă. Adică Viaţa în ansamblul ei are inclusă şi civilizaţia umană. Pînă la un punct această civilizaţie era alcătuită din pietre şi bîte, case şi cîteva vite, dar era parte intrinsecă; nu se ridica cu nimic mai presus de natură. Era natura. Ce-i drept, pe parcurs, nişte flăcăi mai zdraveni s-au încumetat în timp să se umfle în pene şi să spună cu diverse ocazii că “omul a învins natura”, însă bănuiesc că pentru fiinţa extraterestră n-ar fi o mare diferenţă; oamenii, cu toate jucăriile lor avansate tehnologic, fac parte din natură. 

Pentru o asemenea fiinţă n-ar fi o mare diferenţă, într-adevăr, însă pentru noi este. Privite lucrurile din interior, în anii ăştia, civilizaţia începe să se diferenţieze cît mai mult de natură astfel încît a ajuns să o înfrunte şi, în situaţii din ce în ce mai flagrante, să se situeze pe poziţii antagonice. Îmi imaginez în continuare că un antropolog extraterestru ar observa într-un tîrziu această diferenţiere şi s-ar putea întreba: “Ce anume face ca parte din natură să se întoarcă împotriva acesteia şi să facă acţiuni din ce în ce mai ample care pun în pericol întregul habitat? Are natura de pe această planetă impulsul de a se distruge singură şi abia acum şi-a găsit mijloacele, prin latura ei care se consideră superioară şi separată? Dar stai puţin... cînd a început toată nebunia asta?”

Şi ar începe să caute un declic, un moment anume pentru începutul impulsului civilizaţiei de a se întoarce împotriva naturii. Aici fac o schimbare de cadru şi vreau să-i dau un pont acestui antropolog: n-o să-l găsească niciodată. Sau cel puţin nu ca moment clar în istorie. Singurul moment clar este acela al începutului vieţii. Chiar de atunci, de cînd prima celulă s-a format şi a început să trăiască, a simţit viaţa şi şi-a dorit să continue puţin mai mult; la un moment dat n-a putut, dar a lăsat impulsul acesta către urmaşi: să trăiască mai mult şi să amîne moartea. Duşmanul pîndea după colţ; era pe vremurile acelea un mediu atît de ostil încît fiinţele acelea mici trăiau foarte puţin. Apoi, natura, în echilibrul ei, a dezvoltat chiar de la bun început şi viruşii. Adică viaţa avea la duşmani!... Dar şi-a dorit să trăiască. Cum? De ce? Nimeni nu ştie. Şi oricum, deştepţii Civilizaţiei ocolesc întrebarea. Probabil că încă nu au găsit în aminoacizii esenţiali vieţii un “instinct” de autoconservare, cine ştie?

Eh, cert este că ceva din Natura noastră, luată ca întreg, şi-a dorit foarte mult să trăiască împotriva a două lucruri esenţiale: în primul rînd, mediul ostil de pe o planetă tînără; dar aşa ceva este firesc să se întîmple. Dar în al doilea rînd, însăşi natura a dezvoltat mecanisme adverse vieţii înseşi. Aceste mecanisme (privim acum peste ani) au produs ravagii în reglarea vieţii. Acel ceva din Natură a ajuns astăzi să se delimiteze pe sine ca Civilizaţie. 

Pe scurt, în primul rînd natura (viaţa) s-a “născut” din mediul ostil şi s-a desprins de acesta, devenindu-i opusă; adică viaţa s-a dezvoltat în ciuda mediului. Apoi, din Natură s-a desprins Civilizaţia, care, crescută din ea însăşi, a început să se delimiteze de aceasta şi să se dezvolte, în unele privinţe, ca opusă. Adică Civilizaţia începe să treptat să respingă bolile (“mecanismele de control” dezvoltate de la început de Natură), precum şi alte specii, considerate “periculoase”. 

Astfel, distrugerea mediului a început, ca o promisiune, de la prima fiinţă care a trăit şi a regretat că moare; care a trăit influenţa mediului ca pe o agresiune personală. Ce-i drept, pe măsura “conştiinţei” de-atunci, dar a fost percepută subiectiv. Ce vreau să spun cu asta este că în psihicul colectiv (putem citi inconştientul colectiv) al Vieţii , această opoziţie   s-a conturat de atunci. Astfel că, la fel ca în orice poveste care se respectă, contrariile au fost acolo de la bun început. Acum doar desfăşoară o nouă bătălie cu forţe noi. Cine ştie a cîta? Vreau să spun, cine ştie cîte alte civilizaţii au mai purtat acest război şi cu ce rezultat?... Poate că antropologul nostru extraterestru ar avea cîte ceva să ne spună.

Cum de a “creat” mediul viaţă? Şi, mai ales, viaţă cu nevoie de confort? Prost a fost! Uite acum ce face nevoia asta de confort, se întoarce împotriva lui însuşi. Chiar aşa de orb a fost, n-a ştiut ce face? Nu şi-a dat seama că viaţa o să dezvolte nepoţi fără respect pentru locul strămoşesc? Acel loc strămoşesc care i-a călcat pe grumaji mii de generaţii? 

Din toată povestea asta eu înţeleg că ecologiştii de azi empatizează puternic cu casa distrusă, iar “non-ecologiştii” resimt instinctiv, în stomac, loviturile luate de toată evoluţia speciilor şi nu se uită cu nici un fel de milă înapoi. Iar aceste două perspective erau “înfăşurate” în începutul lucrurilor şi fost nevoie de istorie pentru a se developa tot acest conflict. Şi, pare-se nici unii, nici alţii nu prea sînt conştienţi de aceste impulsuri, căci trăiesc mînaţi de ele (vorbesc aici doar de facţiunile radicale), din inconştient. 

Acuma, ca să nu lăsăm problema în pom, să punem şi psihologia la treabă, că, deh, sîntem deja în 2014 şi vorbim despre oameni, nu despre cuie şi pietre. Din bruma de istorie pe care o are psihologia arhetipală putem face cîteva deducţii. În primul rînd, oricînd vine vorba de instincte şi trecut ne putem aştepta să întîlnim structuri dezvoltate polar; iar polii sînt puternic tensionaţi pentru s-au construit prin opoziţie unul cu celălalt. În situaţia de faţă, avem mediul şi omul. 

În al doilea rînd, cînd vorbim despre trecut şi arhetip, vorbim despre inconştient foarte profund. Adică despre faptul că conştiinţa ca dezvoltare recentă a speciei este (încă) foarte slabă în raport cu inconştientul. Adică, bruma de raţiune şi civilizaţie este mult mai slabă decît puterea instinctelor, care acţionează (din) inconştient şi, prin urmare, fără control, la scară de civilizaţie întreagă. 

În al treilea rînd, psihologia dezvoltării arată un drum posibil către găsirea unei soluţii, dar nu soluţia în sine. Ştim că din punct de vedere al dezvoltării conştiinţei, Eul se formează şi se dezvoltă treptat de la o stare completă de nediferenţiere (inconştienţă de sine) către o stare de deferenţiere puternică, în care este împins să facă alegeri pentru propria dezvoltare. Ce-i drept, în starea de maturitate poate persista inconştienţa şi trăirea la nivel instinctual, dar, cu cît conştiinţa este mai dezvoltată putem spune că abilitatea de a face alegeri duce la alegeri din ce în ce mai informate. Notăm deci că nu vorbim în termeni absoluţi, ci cantitativi. O conştiinţă poate fi mai trează sau mai puţin trează.

Apoi, marile conflicte care ne guvernează viaţa există în noi de cînd ne naştem pentru că sîntem purtătorii vieţii care s-a dezvoltat continuu, neîntrerupt, de la prima celulă. Toţi. Asta înseamnă că vom fi modelaţi de aceste conflicte, indiferent de pretenţia noastră de oameni liberi; cel puţin latura noastră bio-psihologică va fi. 

În continuare, cu cît o conştiinţă este mai adormită, cu atît va trata marile conflicte cu spatele, adică cam ca-n somn. La confruntarea cu un astfel de conflict va aplica o soluţie la îndemînă, simplissimă şi se va întoarce pe partea cealaltă. De exemplu, atunci cînd vine vorba despre poluare prea mare, un om dezinteresat, dar pe care îl mustră puţin conştiinţa îşi poate spune repede “Lasă, dom’le, că ştiu guvernele ce fac” sau “Ei, o să inventeze ei ceva care o să ne salveze de la poluare, că doar construiesc atîţia roboţi” sau “Sînt exagerate statiscile astea, domnule! Las’că am văzut eu articole”, în felul acesta scutindu-se de efortul personal de a face ceva.

Dar, cu cît conştiinţa este mai trează, cu atît va fi solicitată să se implice mai în detaliu în rezolvarea conflictului. Cele mai bune soluţii rezultă din adaptările personale la conflicte arhetipale. Asta înseamnă că, în primul rînd, conştiinţa trebuie să integreze ambii poli ai arhetipului. Adică Eul (un fel de a spune “persoana”) să-şi dea seama că are în sine însuşi ambele tendinţe. Concret, în cazul “Natură vs. Civilizaţie”, o soluţie nu poate începe să se nască din nici una din taberele partizane; nici din mentalitatea “eco-extreme”, nici din cea de “civilizaţia viitorului” (hipertehnologizată). Asta deoarece ecologiştii îşi neagă propria nevoie de civilizaţie şi tehnologie (oricît de mică ar fi ea); pusă problema pînă la capăt, eco-extrem înseamnă întoarcerea la folosirea băţului, şi cam atît. De cealaltă parte, civilizaţia tehnologizată îşi neagă legătura cu natura; dusă tema pînă la capăt, această civilizaţie ajunge într-o utopie în care toate nevoile naturale sînt îndeplinite de surogate tehnice. 

Din acest punct de vedere cred că trăim vremuri privilegiate. Acest privilegiu este dat de trezirea treptată a conştiinţei, în general şi de exacerbarea conflictului om-mediu în particular. La fel ca eroul din poveste, noi, în vremurile noastre vom trebui să găsim o cale de mijloc între două extreme pe care le conţinem în noi înşine, dar ne preced cu foarte mult, adică, paradoxal, ne conţin. Iar lucrul acesta este cerut, din ce în ce mai acut de la fiecare generaţie în parte. Adică şi copiii mei vor avea de construit soluţii personale pentru acest conflict, însă din alţi termeni. La cum evoluează tehnologia, îmi dau seama că soluţiile mele vor fi complet depăşite pe vremea lor. Oricum, va fi intersant...