Din nou despre managerii lui Ceauşescu

Am scris cu ceva vreme în urmă un articol, „Managementul privat pe vremea lui Ceauşescu“. Un comentariu atât de lung ca acela redat mai jos arată o implicare emoţională semnificativă ‒ printre altele.

Pun aici răspunsurile pe care i le-am dat, într-un articol separat, deci, pentru că subiectul merită să fie analizat mult mai în profunzime.

Comentariul cetăţeanului (la articolul „Managementul privat pe vremea lui Ceauşescu“) semnat „Realist“:

Wow!!! Această postare e pe bune?!?! Am ajuns accidental la el căutând pe net mai multe informaţii despre iniţiativele private pe vremea comuniştilor, dar am citit de câteva ori articolul şi tot nu-mi vine a crede că el este scris de un antreprenor (un promotor al iniţiativei private în România) ca dvs., dle. Butunoiu.

Nu ştiu în ce realitate paralelă aţi trăit dvs., dar daţi-mi voie să vă corectez în câteva aspecte:

1.    Da, în general, pe timpul comunismului se făcea şcoală ‒ aici mă refer în special la inginerie, pentru că celelalte domenii erau puternic viciate de politic/propagandă/planificarea specifică unui sistem comunist totalitar şi centralizat. Dar în cadrul facultăţilor cu profil de tehnic, şefii de promoţie, nu erau mai niciodată cei mai buni PROFESIONAL, ci cei mai buni ca activişti, ca membri de partid, ca relaţii, după care venea factorul pregătire. În funcţie de aceste criterii, fiecare termina cu o notă finală, pe bază căreia primea repartizare, repartizare la care ‒ dacă respectivul era înspre vârful topului ‒ se ţinea cont oarecum şi de preferinţa lui de loc de muncă. Astfel, şansa ca la un IAS de la Cuca Măcăi să ajungă inginer zootehnist un şef de promoţie era ca acesta chiar să vrea să se ducă acolo că are iubită, că s-a născut acolo ş.a.m.d. Şi asta vorbim de perioada de după anii ’70.

2.    Totuşi şi chestia că se făcea şcoală era destul de relativă ‒ câţi studenţi erau „pierduţi“ pe drum de la un an la altul? Cam zero ‒ nu era politica partidului să aibă rebuturi. „Omul nou“, dacă ajungea la facultate, trebuia s-o termine, chiar fără să ştie nimic (asta s-a păstrat până în zilele noastre).

3.    Altă afirmaţie cu care nu sunt de acord este asta cu managerii buni profesionişti ‒ dacă tot erau atât de buni profesionişti managerii pre-1989, cum se face că după 1989 s-a ales praful de marea majoritate a întreprinderilor achiziţionate prin diferite metode (cu certificate, prin MEBO, etc.) de aceşti buni profesionişti?

4.    Iar faza cu „nu se fura, nene“ mi se pare de-a dreptul hilara ‒ cum adică nu se fura? De asta suntem azi unde suntem, tocmai pentru că în cei 45 de ani de comunism, românul s-a învăţat că furtul e aproape normal; nu pot să uit cum în ultimii ani de comunism, părinţii mei ‒ ingineri constructori amândoi ‒ au colindat toate magazinele de profil din Bucureşti pentru a găsi din cele pentru amenajarea casei (gresie, faianţă, ţevi, tapet, adezivi, etc.) în condiţiile în care toţi cunoscuţii lor îi îmbiau să vina pe şantierele lor, că se găseşte câte ceva, că sunt ale noastre, ale tuturor. Mai mult decât atât, mă mir cum spuneţi că sunteţi din Galaţi şi nu ştiţi cum se fura din combinat (SIDEX) ‒ oare căpuşarea după 1989 a combinatului de unde a început? Câte averi s-au strâns în Galaţi de pe urma SIDEX-ului ?

Eu încă sper că acest articol este un pamflet (sau măcar că a fost o obligaţie ce-a venit la pachet cu recrutarea „managerilor privaţi“).

                                                                               *

Şi răspunsurile mele:

1.    Nu e adevărat! Şefii de promoţie nu erau obligatoriu şi activişti de partid! Ordinea mediilor era cunoscută de către toată lumea, aşa cum erau date notele pe tot parcursul facultăţii, şi politicul nu avea niciun rol aici. Sau cel puţin, eu nu am remarcat vreunul şi nici din celelalte facultăţi nu am auzit lucruri cât de cât semnificative în această privinţă. La repartiţie da, într-adevăr, câţiva studenţi cu funcţii mari în UTC sau pe la Partid (dar nu erau mulţi) primeau 0.5 puncte în plus la media generală, pentru activismul lor politic, ceea ce îi urca în listă. Chiar şi aşa, la noi, la Fizică, cel care a avut cea mai mare medie tot primul în listă a rămas la repartiţie, nu a fost depăşit de vreun activist.

2.    Pe asta de unde ai mai scos-o? Era valabilă numai pentru şcolile generale, nu şi pentru liceu (de asta sunt aproape sigur) şi, oricum, nu pentru facultate. În niciun caz.

3.    Când cumperi prin MEBO sau alte metode similare, poate fi mai avantajos pentru anumiţi manageri „să facă praf“. În cazul celor care au preluat integral sau majoritar companiile în cauză, lucrurile nu mai stau deloc aşa cum le descrii tu.

4.    Da, acesta era nivelul furturilor, lucruri mărunte, situaţie tolerată de către sistem. Am auzit (zvonuri, nu ştiu cât adevăr e aici) că au făcut o analiză atunci şi au ajuns la concluzia că e mai profitabil pentru sistem să lase cetăţenilor o marjă de toleranţă la furturi de max. 5% din nivelul veniturilor, că asta mai detensionează puţin situaţia, că-i ţine pe oameni ocupaţi şi le distrage atenţia, etc. Nu ştiu dacă chiar aşa a fost, dar te asigur că toate aceste furturi erau cunoscute, tolerate până la un anumit punct, deşi urmărite atent. Cu doctorii era o situaţie diferită, şi acolo se cunoştea exact care doctor cât primeşte ‒ aveau chiar o „bancă de date“ cu marii doctori, pe care îi urmăreau în mod spacial. Aveam un unchi care a lucrat la Fabrica de Săpun Apollo din Galaţi, era muncitor. La fel ca ceilalţi muncitori, avea o limită autoimpusă de furat, care era de 3 (trei) săpunuri pe săptămâna (la săptămâna de lucru de 6 zile). Niciodată nu a depăşit această „normă“, care era cunoscută de către toată lumea. Iar din Combinat (CSG) nu se fura decât cu sacoşa şi cu aruncatul câtorva lucruri peste gard, nu cu camionul sau cu vagonul (că nu existau atunci). Poate în câteva cazuri extreme cu pititul unor obiecte mai voluminoase printre alte mărfuri din camioanele care ieşeau din CSG (folclorul urban al vremii).

Acum, să nu-mi spui tu că seamănă ce şi cum se fură acum cu ce se întâmpla atunci. Nu cred că vreodată un furt de pe vremea comuniştilor, din orice instituţie sau întreprindere ar fi fost, ar fi pus în pericol activitatea sau existenţa acelei entităţi, aşa cum se întâmplă acum. Dacă şi când lucrurile mergeau prost atunci nu era din cauza furturilor, ca acum, ci din cu totul alte cauze.

Aşa că, mai gândeşte-te...