Din diaspora noastră

Un bun amic al meu, artist plastic (nu spui cine: persoană însemnată!), mi-a relatat următoarea întâmplare: împreună cu un prieten, fugise din România pe la începutul anilor ’80. Unde?

Evident, în capitala tuturor posibilităţilor artistice, Paris. Timp de doi ani bătuţi pe muchie le-a mers îngrozitor de prost. Nu tu o expoziţie, nu tu un tablou vândut, nu tu un atelier, nu tu culori etc. Locuiau într-un demisol, într-o periferie a Oraşului Luminilor, mâncau din an în Paşte, ajunseseră să cerşească în metrou, în R.E.R.

Vagile cunoştinţe pe care le aveau acolo le închiseseră uşile, băieţii se gândeau să se întoarcă în ţară. În fine, după 2 (doi) ani, şansa a părut să le surâdă: o familie aristocrată i-a invitat la Revelion. Ehei, un Revelion la Paris nu e de ici, de colea: cunoşti lume, mai schimbi o impresie, mai faci o relaţie, mai mănânci ş.a.m.d.

Băieţii s-au ferchezuit, au pus ce-aveau mai bun pe ei şi-au luat-o cătinel, pe la zece seara, pe jos, spre Cartierul Latin, că n-aveau bani de taxi şi, buni români, nu îndrăzneau să sară peste obstacolele de la metrou. Şi-au mers ei ce-au mers, s-a făcut unşpe, Parisul forfotea fericit, au găsit pe la doişpe fără un sfert străduţa şi adresa, au sunat lihniţi şi... ciuciu! Adresa era falsă.

Acolo stăteau nişte chinezi. Au luat-o înapoi spre demisol şi, exact când Parisul lansa spre cer superbele lui focuri de artificii sărbătorind noul an, privirea le-a căzut pe un zid de lângă Teatrul Huchette, acolo unde se joacă de mai bine de o jumătate de secol, neîntrerupt, „Cântăreaţa cheală" a lui Eugen Ionescu. Ei bine, ce scria pe acel zid? Scria româneşte, caligrafic, cu litere de un metru, „SULA ŞI CĂCIULA. BRAVO!" Un compatriot îşi mărturisise astfel, cred eu, dezamăgirea faţă de oraşul tuturor posibilităţilor. Amicii mei s-au aşezat pe trotuar şi în faţa acestei mărturii scrise în limba lor natală au început să plângă.