Dialectica şi diacronia creaţiei lui Thomas Ostermeier

Încep notaţiile asupra cărţii Teatrul şi frica purtând preţioasa semnătură a lui Thomas Ostermeier evidenţiind, aşa cum se cuvine, promptitudinea apariţiei excelentei sale traduceri în limba română. Traducere datorată lui Vlad Russo.

Cartea, în  versiunea ei în limba franceză, a văzut lumina tiparului în Franţa la finele anului trecut graţie eforturilor lui George Banu şi ale Jitkăi Goriaux Pelechová. Acesteia din urmă datorându-i-se şi, din câte mi s-a spus, o foarte bună teză de doctorat urmărind desluşirea în detaliu a dialecticii  şi devenirilor consecutive ale esteticii şi poeticii teatrale a lui Ostermeier. La aproximativ doar şase luni de la apariţie, Teatrul şi frica este disponibilă, iată!, şi pe piaţa românească în impresionanta colecţia de carte pe care o continuă cu admirabilă consecvenţă Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.

În al doilea rând, se cuvine, cred, să evidenţiez trei admirabile coincidenţe. Prima a fost, desigur, „programată” şi ea a făcut ca volumul să fie lansat chiar a doua zi după ce acelaşi festival de la Sibiu ne-a dăruit bucuria întâlnirii cu spectacolul cu piesa Căsătoria Mariei Braun. Una dintre acele montări - a doua coincidenţă! - care a consfinţit faptic fascinaţia încercată odinioară, în tinereţe, însă nici azi „evaporată”, încă şi mai puţin negată, faţă de „marele revoltat care a întrupat conştiinţa vinovată a Germaniei Occidentale a anilor ’70” (George Banu). Asupra creaţiei căruia găsim referiri în textele antologate în teatru. În fine, o a treia coincidenţă a făcut ca Teatrul şi frica să fi fost laureată cu distincţia de „cea mai bună carte de teatru apărută în Franţa în anul 2015” chiar în zilele în care versiunea ei românească (din punct de vedere grafic mult superioară) devenea o importantă noutate editorială.

Fără doar şi poate, miezul cărţii este constituit de succesiunea de conferinţe şi de articole de analiză şi de atitudine susţinute şi publicate de-a lungul vremii de Thomas Ostermeier. Care ni se arată astfel nu doar în calitatea lui esenţială regizor, ci şi acelea de gânditor şi de pedagog de teatru. Aş zice chiar mai mult. Şi anume că volum ne oferă şansa de a-l vedea pe Ostermeier în ipostaza de intelectual critic. Aceasta fiindcă gândirea lui profundă despre teatru este rodul unei minuţioase, curajoase şi frecvent polemice relaţii cu lumea în care îi este dat să trăiască.

Conferinţele şi studiile în cauză au fost grupate de autorii antologiei în trei mari secvenţe. Prima se cheamă Un realism angajat, conţine două texte şi ne demonstrează cum nu se poate mai clar de ce face Ostermeier o figură aparte, şi, din câte se pare nu tocmai din cale afară de agreată, într-o Germanie şi un peisaj teatral pe mai departe fascinate de post-dramatism, de performeri şi de performance. O fascinaţie al cărei preţ e mare şi care se decontează printr-o nedreaptă neglijare a actorului. A importanţei, a forţei creatoare, a personalităţii acestuia. O personalitate ce se impune cultivată, stimulată, pregătită, condusă de regizor spre performanţă

Cea de-a doua secvenţă se intitulează Arta actorului şi luptele de pe scenă şi reproduce o conferinţă susţinută de Thomas Ostermeier în decembrie 2014, la Londra. Ocazie pentru marele regizor nu doar să îşi declare, ci să şi explice în amănunt motivele dragostei sale, adesea confirmată prin lucrări scenice solide, atent elaborate, pentru piesa shakespeareană. Explicaţie metamorfozată într-o subtilă, coerentă analiză a mecanismelor prin care Shakespeare ajunge să fie „mai dialectic decât bănuiam”. Argumentele aduse în acest sens de Thomas Ostermeier sunt numeroase şi  sunt bazate pe câteva dintre marile scrieri ale lui Shakespeare: Hamlet, Othello, Richard III, Măsură pentru măsură.

O a treia parte a acestui miez al cărţii, parte purtând titlul Citind şi punând în scenă Ibsen, reproduce un text apărut iniţial în revista norvegiană Ibsen Studies. Un studiu cu atât mai important cu cât Thomas Ostermeier este un pasionat al literaturii dramatice a marelui scriitor. Contribuind prin însuşirile sale de redutabil practician al scenei, prin spectacolele sale, unele dintre acestea ajungând, ca şi o parte dintre cele inspirate de marile scrieri shakespeareane, şi pe scenele româneşti.

Important este că o apariţie editorială precum Teatrul şi frica, asemenea marilor banchete sau ospeţe, intelectuale, fireşte, înseamnă o carte importantă nu în chip exclusiv prin oferta de la capitolul „fel de bază”. Toate cele aproape 120 de pagini ale ei ating admirabila performanţă de a fi la fel de incitante. Oferind nu doar răspunsuri, ci, mai cu seamă, generând alte şi alte întrebări. Al căror răspuns e foarte posibil să se afle în acele spectacole nevăzute (de mine) încă, datorate acestui mare creator de teatru sau, cine ştie?, de ce nu?, poate chiar în spectacole viitoare.

Am în vedere, în primul rând, documentatul, superbul, rafinatul studiu introductiv (prefer să îl numesc aşa, deşi autorul său l-a numit neutru Prefaţă) Etica prezenţei, etica prezentului. Studiu semnat de George Banu. Studiu în care teatrologul propune o seamă de definiţii pentru regizorul şi pentru teatrul lui Ostermeier, definiţii ce dobândesc apoi carnaţie prin calitatea argumentaţiei.  Cine şi ce este, în opinia lui George Banu, Ostermeier? „Un simptom”, „un simptom al unei mutaţii”, „simptomul unei reabilitări”, un „ Rimbaud la debut” care a devenit ceva mai încolo „un Camus al timpurilor noastre. Servindu-se de „Brecht ca mediator”. Semnificativ şi valoros e faptul că seria aceasta de definiţii e susţinută prin pline de impact referiri la spectacole, la fapte artistice concrete. Referiri fundamentate pe o impecabilă familiarizare a lui George Banu cu gândirea şi creaţia teatrală a lui Thomas Ostermeier.

Această familiarizare desăvârşită a fost, nu mă îndoiesc de asta, garantul izbutitei discuţii dintre regizor şi critic. Discuţie publicată sub titlul Teatru, revoltă împotriva decepţiei de viaţă. În fapt, încă o abordare valoroasă a diacroniei creaţiei lui Ostermeier .

Thomas Ostermeier - TEATRUL ŞI FRICA: Texte reunite de George Banu şi Jitka Goriaux Pelechová; Prefaţă: George Banu; Editura Nemira- Colecţia de cărţi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Bucureşti, 2016