Despre nebunia unui geniu pentru care logica era religie

De ceva vreme, m-am întors la Wittgenstein, la logician şi la om deopotrivă, pe care-i reconstitui din bucăţi, prin lecturi prezente sau din amintirile unor lecturi mai vechi. Că a fost un gânditor de geniu, nu mă îndoiesc.

E lucru rar un spirit cu o pasiune teoretică pură mai evidentă şi cu o operă mai esenţializată, deşi criptică deopotrivă! Wittgenstein a fost conştient că logica este destinul său, lupta sa pe viaţă şi pe moarte, religia sa, de care s-a lepădat şi la care a revenit cum face orice credincios adevărat cu Dumnezeul lui, pentru că pur şi simplu nu poate altfel. Nu a publicat decât o carte în timpul vieţii, Tractatus logico-filosofic. Aceasta îl reflectă în istoria filosofiei pe „primul Wittgenstein”, căci asemenea lui Pascal, sau Tolstoi în literatură, deşi poate mult mai vizibil, gândirea din Tractatus şi cea târzie, de după revenirea la filosofie, sunt două gândiri distincte, pe care cu greu le poţi atribui aceluiaşi autor.

„Ruperea” filosofiei sale în două, dar şi propoziţiile scurte, de gândire condensată, ale logicii sale, dificil de înţeles, nu puteau fi decât „opera” unei personalităţi scindate, care a dus o viaţă scindată, şi enunţ, în cele ce urmează, doar câteva elemente:

1. Deşi credea intens că instinctul filosofic este cel mai puternic între instincte, cu condiţia să fie în tine, de câteva ori a decis totuşi să renunţe la munca sa teoretică, şi a făcut-o, chiar dacă s-a întors mereu la ea. Avea nevoie de încercări, de probarea periodică a credinţei sale în logică? A fost logica oare o formă de rezistenţă, o fugă din faţa nebuniei depline?

2. Acelaşi om, născut într-o familie bogată şi moştenind o avere remarcabilă, putea să aibă pretenţii şi să facă risipă ca orice fiu de bogătaş, după cum a putut să doneze 100.000 de coroane pentru ajutorarea artiştilor (printre care Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Oskar Kokoschka), 1 milion de coroane statului, pentru construirea unui mortier, pentru ca în cele din urmă să renunţe la toată moştenirea, împărţind-o surorilor. Voia să muncească ca să supravieţuiască.

3. Wittgenstein era un personaj greu de suportat, incomod, care spunea ce gândea şi, în privinţa aceasta, nu făcea nici un fel de concesie vizavi de valoarea gândirii, de poziţia socială etc. Uneori, îşi mai cerea şi scuze. Puţini reuşeau de aceea să-l tolereze, să se împrietenească cu el. Bertrand Russell a fost unul dintre cei rezistenţi. Se spune că în vizitele dese la acesta, Wittgenstein rămânea până după miezul nopţii să discute anumite probleme de logică, să se certe pentru a-şi apăra argumentele, iar uneori şi ora 5 dimineaţa i se părea potrivită să-l trezească pe profesor şi să reia vreo discuţie care-l chinuia. Pe de altă parte, Wittgenstein era şi singurul discipol de a cărui opinie Russell ţinea seama şi pentru care îşi punea chiar propria gândire sub semnul îndoielii.

4. Pasiunea sa teoretică extraordinară nu a respins din viaţa lui Wittgenstein o altă mare dragoste, muzica. Se bucurase în copilărie de prezenţa în propria casă a compozitorului Brahms, dar pasiunea pentru Beethoven şi Schubert l-a însoţit precum logica, întreaga existenţă. Dar logica nu l-a împiedicat de la decizii mai dure, cum ar fi înrolarea ca voluntar în război, la care a participat timp de cinci ani, în care însă nu a încetat să lucreze la Tractatus. De fapt, în această perioadă şi-a definitivat logica, cea care îl reprezintă pe „primul Wittgenstein”. După întoarcerea de pe front şi-a cedat şi averea şi a ales să muncească ca institutor în diferite şcoli elementare, apoi, pentru scurtă vreme, ca grădinar la o mănăstire, ca arhitect şi, mai târziu, într-o fabrică. S-a întors însă la Universitatea din Cambridge, în 1929, aceasta fiind un fel de „acasă”, la care revenea după fiecare refugiu.

5. Geniu sau nebun? E o graniţă destul de fragilă în cazul inteligenţelor extraordinare. Şi lista ciudăţeniilor şi nebuniilor lui Wittgenstein poate continua mult. Recunoscut pentru înclinaţiile sale homosexuale, David Pinsent, prietenul lui intim, era şi singurul care reuşea să-l împace pe supărăciosul Wittgenstein. În timpul războiului, a găsit într-o librărie comentariile lui Tolstoi la Evanghelii, a cumpărat cartea şi a purtat-o cu el toată perioada înrolării. Soldaţii îl numeau „Ăla cu Evanghelia”. La fabrica la care a lucrat, a rămas celebru prin faptul că reuşea să facă păsările călătoare să vină să-i mănânce din palmă. Multe sunt poate numai speculaţii ale biografilor în marginea vieţii filosofului. Greu de spus.