Despre gustul neobişnuit al sentimentului de déjà vu

Cui nu i s-a întâmplat măcar o dată ca privirea să i se intersecteze cu o altă privire şi să aibă în acelaşi moment sentimentul unei întoarceri într-un trecut necunoscut, sentimentul unei alte întâlniri imposibil de identificat în viaţa prezentă?

Doi ochi verzi (ca în superbul roman Adam şi Eva al lui Rebreanu), văzuţi în trecere pe stradă, pe care apoi îi cauţi cu o înverşunare bizară de fiecare dată când ieşi din casă. Să simţi o apropiere de neexplicat faţă de un om pe care-l vezi întâia oară şi să antipatizezi pe altul tot de la prima vedere. Să ai impresia că o prietenie proaspătă e prelungirea unei prietenii de mii de ani. Că un gest se repetă straniu iar şi iar şi că aceleaşi gânduri îl însoţesc de fiecare dată când apare…

Iau partea celor puţini care îşi protejează intactă, chiar dacă ascunsă, încrederea în fenomenul straniu al déjà vu-ului. Deşi nu delimitez cu destulă claritate între credinţă şi voinţa de credinţă. Căci încrederea mea nu e adevărată în urma trăirii repetate a senzaţiei identităţii neliniştitoare între o stare prezentă şi un trecut indefinibil, sau nu e în primul rând asta, ci, recunosc, adesea e numai dorul metafizic de mister, greu de descoperit altminteri într-o realitate care nu încetează să ne ajusteze, să ne treacă în corporalitate, să ne măsoare.

Expresia déjà vu e încetăţenită, o folosim uneori, cu sau fără convingere, îi dăm acreditare sau vorbim despre ea însoţindu-ne obligatoriu de un zâmbet ironic, să nu părem cumva naivi ori posesorii vreunei inocenţe, calităţi devenite astăzi grave şi ridicole neajunsuri. Dar măcar în clipa aceea a trăirii, îndrăznesc să mă consolez, fiecare s-a întrebat pe sine dacă nu e cu putinţă să fie adevărat...

Dacă ar fi reductibil la slăbiciunile fizice ale creierului, cum am explica „familiaritatea stranie” în care ne cufundă fenomenul de déjà vu, ori faptul că suntem vrăjiţi de trăirea lui, deşi refuzăm adevărul pe care-l şopteşte? Ce importanţă are o disfuncţie cerebrală întâmplătoare pusă faţă în faţă cu efectul ei, cu acel „ca şi cum” al timpului care nu şi-a oprit mersul, deşi un alt sine parcă iese din noi şi îşi permite să devieze, să staţioneze şi să privească de la oarecare distanţă eul situat în furtuna timpului? Cum să valorifici ştiinţific un moment în care nu mai faci diferenţa între fragmentele temporale, în care le percepi pe toate într-o misterioasă omogenitate?

Nu prea se poate răspunde la aceste întrebări. Şi nu înseamnă că explicaţiile de alt tip o duc mai bine. Epoca atenţiei pentru fenomenul de déjà vu pare că a trecut, misterul a căpătat caracteristicile unei trăiri excepţionale, desuete sau utopice. A trecut şi timpul crizelor de identitate. Sunt spirite rare cei care le mai resimt. Încet-încet, ne-am lăsat absorbiţi de societate, de limitele ei şi de grabnica-i evoluţie. Realitatea stranie se deschide astăzi doar pentru eul aflat într-o altfel de evoluţie, pentru cel care nu se poate acorda prezentului fără să se pună în acord mai întâi cu trecutul său. Pentru acesta senzaţia de déjà vu este terapeutică, mângâietoare sau funcţionează ca un refugiu-avertisment, semn că omului i-a scăzut pofta de viaţă, şi că este timpul re-echilibrării.

Restul, mereu în majoritate, caută să uite grabnic fenomenul straniu al identităţii dintre prezent şi trecut, privându-l de profunzimi, de sensuri, reducând-l la dimensiunea corporală şi inevitabilele-i neajunsuri. O realitate fără mister e comodă şi preferată de cei obişnuiţi de-acum să trăiască doar în afară. Bunul interpret refuză să creadă însă că dorinţa metafizică de necunoscut a luat sfârşit (cartea lui Remo Bodei, Senzaţia de déjà vu este o justificare şi o confirmare a căutării şi credinţei interpretului în încă prezenţa misterului). În lăuntrul lui, ea îşi joacă încă rolul, aşa, neaşteptat şi bizar cum se întâmplă să fie. Nu în zadar continuă să valideze visul eternei reîntoarceri a aceluiaşi, pe cel al metempsihozei ori măcar priveşte ca pe un pariu câştigat cu viaţa revelaţiile de-o clipă ale déjà vu-ului, care îl scot din cotidian şi îi reamintesc gustul neobişnuitului.