Debutul lui Cristian Măcelaru la ONB
0Nu mă număr printre fanii dirijorului Cristian Măcelaru. Am asistat la câteva concerte de-ale sale acum câţiva ani la Sala Radio şi la Ateneu, pentru care am scris cronici politicoase, dar am avut mereu senzaţia că manierei sale civilizate de a dirija îi lipseşte ceva.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
De fiecare dată, după ce ieşeam din sală, tot ce auzisem se risipea imediat din ureche, nimic nu era cu adevărat memorabil, nimic extraordinar. Am renunţat să-l mai urmăresc în afara Festivalului George Enescu, unde am avut aceleaşi impresii, de fiecare dată, fie cu Concertgebouw, fie cu National de France.
Cristian Măcelaru are un simţ al dinamicii forte/piano care iese în evidenţă cu atât mai mult cu cât falanga pe care o conduce e mai bună. Însă expresivitatea (şi implicit viziunea) sunt la cote minime. Comparaţia cu Celibidache mi se pare cu totul exagerată, nu e nimic de comparat acolo, tocmai din cauza subiectivităţii lui Celibidache, complet absentă la Măcelaru. Singurul punct comun este nefrecventarea Operei. Tocmai de aceea Madama Butterfly din această seară era un eveniment interesant. Directorul muzical al Orchestre National de France a debutat în 2010 conducând aceeaşi operă la Houston şi tot acolo, în 2019, dirijând o serie de Don Giovanni, în producţia lui Kasper Holten adusă de la Royal Opera House.
Având în vedere toate cele de mai sus, aşteptările mele nu erau cine ştie ce de ridicate. De obicei, asta e de bine, pot fi uşor de impresionat. De data asta am fost mai degrabă dezamăgit.
Cred că producţia lui Jean Rânzescu pentru Madama Butterfly e cea mai veche din stocul ONB. La reluările din ultimii ani, criticii au remarcat că e din ce în ce mai depăşită de vremuri şi tendinţe. Nu mi se pare că e atât de ponosită ca mişcare de scenă, dar decorurile sunt inexplicabil de delabrate. Tocmai pentru că montarea e privită drept un monument istoric de artiştii ONB, mă întreb de ce nu a avut parte de nici o restaurare care să-i dea un pic de prospeţime. Şi de ce băiatul lui Cio-Cio-San era interpretat de o fetiţă. Mai ales că multe producţii noi sunt îngropate după două-trei reprezentaţii sau le dispare cea mai elementară recuzită (cum e cea a mormanului de haine din Fidelio, denunţată de Beatrice Rancea, încă din 2016). Se vede că scenografia e înmagazinată precar, purtând uzura timpului din ce în ce mai greu. Casarea i-ar face un bine, ar fi un fel de eutanasie.
Măcelaru a început moderat primul act, tactând atent, imprimând energie, dar fără rubato, fără o expresivitate reală. Lectura lui a început repede să semene cu vocea care dă indicaţii de navigaţie din GPS, devenind monotonă. Delicateţea motivelor orientale din muzică a fost tratată doar prin contrast dinamic cu cele americane, însă legătura sentimentală italiană dintre ele a fost precară. Muzica din Madama Butterfly îşi produce efectul atunci când vine în valuri neaşteptate, încetinind şi accelerând odată cu pulsaţia inimilor personajelor, odată cu emoţia lor, odată cu emoţia publicului. Indiferenţa dirijorului în faţa empatiei lui Puccini a provocat plictiseală, dând senzaţia că primul act nu se mai termină.
E drept, nici scena nu l-a ajutat. Alin Stoica, altădată un tenor foarte promiţător, a renunţat să mai forţeze, aşa cum face în ultima vreme, dar asta a arătat o voce mică, o dicţie inaudibilă. Toţi comprimarii se auzeau mai tare şi mai clar de lângă el, iar Măcelaru l-a acoperit cu orchestra aproape tot timpul. M-a frapat cât de plictisit părea acest Pinkerton, mai degrabă nervos de la lumina reflectoarelor care-l făceau să transpire abundent, decât de la emoţia unui simulacru de nuntă. Cred că n-am auzit niciodată un quando parla m’infiamma (vorbele ei mă înfierbântă) atât de indiferent şi ca voce şi ca joc de scenă. Bineînţeles că în acute a fost inevitabil să forţeze vocea, cu un efect neplăcut. Teodor Ilincăi ar fi fost mai potrivit în acest rol, pe care l-a cântat bine în străinătate.
O impresie mai rea mi-a făcut-o Dan Indricău. Rolul lui Sharpless nu e foarte dificil, de aceea sunt utilizaţi uneori baritoni care fac roluri secundare. Dar în seara aceasta, consulul american era un personaj plin de făină, un mototol. Şi totuşi, în Sharpless e chiar Puccini, cu toată empatia lui faţă de oamenii obişnuiţi şi, dacă vreţi, e chiar o versiune mai mică a lui Germont tatăl din La traviata, dacă ne gândim de exemplu la scena scrisorii. Nu vocea lui Indricău a fost problema, ea a fost în regulă, dar expresivitatea a fost deplorabilă. Aici dirijorul nu avea nimic de spus? E un rol nu foarte întins, se putea rezolva totul chiar şi la o scurtă cabină, după generală.
Barno Ismatullaeva a fost senzaţia serii. Soprana uzbecă a etalat o voce lirică, cu un timbru foarte plăcut, cu acute strălucitoare. Finalistă în 2017 a importantei competiţii de canto BBC Cardiff (la mare concurenţă cu Operalia), a ajuns repede în carieră la nivelul foarte înalt pe care-l cere un rol precum Cio-Cio-San. S-a cunoscut în tot experienţa de scenă, educaţia vocală, devenind ataşantă în multe momente. Dar şi ea a suferit de pe urma unui acompaniament care nu i-a exploatat calităţile, astfel încât celebra arie Un bel di vedremo a fost un moment care nu s-a detaşat din restul evoluţiei, de altfel bună.
Sidonia Nica a cântat un fel de Filipievna în loc de Suzuki, dar rolurile secundare au funcţionat, în special Valentin Racoveanu în Goro.
În concluzie, n-a fost una din serile rele de la ONB, dar nici radical mai bine. A fost aceeaşi senzaţie că a lipsit ceva, destul de important, că a fost prea puţin peste media obişnuită. Cristian Măcelaru are o agendă încărcată, iar faptul că găseşte timp să dirijeze în România e remarcabil. Încă şi mai remarcabil este că a ajuns şi în fosa Operei. Dar această frenezie (ieri a dirijat Orchestra Radio) are şi un cost, al unor repetiţii puţine, cu rezultate nu cine ştie ce. Iar asta alimentează cumva falsa percepţie că diferenţa dintre nivelul dirijoral de la noi şi standardul internaţional n-ar fi chiar aşa de mare, că poate doar orchestrele sunt de vină. Ba e mare, uneori chiar şi pentru Cristian Măcelaru.