De vorbă cu Ami şi Pascal Rogé

Eu am o definiţie scurtă pentru prejudecată şi anume: gând în avans, de cele mai multe ori eronat. Poate nu coincide cu DEX-ul sau alte standarde pretenţioase, dar este pe aceeaşi lungime cu standardele minţii mele şi asta-mi este de ajuns.

Poate vă întrebaţi „Ce-i cu textul asta? Şi ce legătură are cu titlul?“. Ei bine, legătura este una dintre cele mai vizibile, căci prima impresie, primele mele gânduri despre aceşti doi oameni au fost definite de o mare prejudecată.

O putem numi prejudecata oamenilor mari, aşa cum îmi place mie să o alint. Auzim de oameni cu renume, de oameni „grei“ în ale lor domenii de activitate şi fără să vrem ne facem păreri. Fie că vor fi pretenţioşi sau sfidători, ori în ceea ce-i priveşte pe oamenii muzicii clasice, imaginea mulţimii despre aceştia este una ternă, lipsita de culoare; toate aceste construcţii, puse laolaltă, oferă anxietate persoanelor care intră în contact pentru prima dată cu astfel de oameni.

Astfel a început şi experienţa mea cu cei doi artişti, prin prejudecată şi teamă. Cum să mă prezint? Ce să spun? Cum să le vorbesc? Aveam tot felul de gânduri şi impresii preconcepute care mă speriau, până când i-am văzut. Ne-am întâlnit la aeroport: doi oameni calzi şi cu zâmbetul pe buze. Acesta a fost momentul care m-a frapat. O imagine simplă, a unor oameni ce au venit să performeze, să se bucure de zilele petrecute aici şi nimic mai mult.

De aici înainte totul a curs lin, aidoma unui rău rece. Fac o astfel de asemuire căci acea apă rece, aceasta experienţa a mea, m-a deşteptat, făcându-mă să-mi schimb percepţia despre trai şi comportament în general.

Simplitate, candoare, zâmbete sincere – asta văd eu de trei zile încoace la aceşti oameni. Stau, îi privesc şi îi admir. Îşi trăiesc viaţa cu bucurie, se ajută singuri, iar la nevoie cer ajutor. Nicidecum nu apelează la vreo formă rudimentară de servire, au alte grade de comparaţie în acest sens. Viaţa lor curge în alta direcţie şi cu o alta intensitate.

Revenind la începutul articolului, acea „vorbă“ pe care am menţionat-o în titlu, poate fi definită mai mult drept un moment de admiraţie şi contemplare. Căci, atunci când vorbele parcă nu mai descriu nimic, când parcă te simţi stângaci să le foloseşti şi persoana din faţa ta pare că merita mai mult, vorba devine tăcere.

Dacă acum doua zile nu ştiam cum să mă prezint în faţa lor, acum vorbim prin apel video. Cam aşa au decurs lucrurile. Sunt la repetiţii, îi ajut la nevoie, ne zâmbim şi la final de zi îmi mulţumesc pentru ajutor. Stau acum şi mă gândesc că de fapt mulţumirea ar trebui să îşi schimbe direcţia: să mulţumesc eu, pentru că mi-au arătat o altă parte a măreţiei, acea parte umană şi caldă de care ar trebui să dea dovadă toţi artiştii. Adevăraţii artişti.

Andreea Ghiorghe
Voluntar la Festivalul George Enescu