De la drone la arma nucleară. Doctrina patria albastră şi militarizarea Turciei

0
0
Foto: Erdogan, 2019 -  „Turcia nu poate să nu aibă arme nucleare”. Sursa: express.
Foto: Erdogan, 2019 -  „Turcia nu poate să nu aibă arme nucleare”. Sursa: express.

Cu siguranţă, toată lumea astăzi a auzit deja de faimoasele drone Bayraktar care şi-au făcut deja un renume în Siria, Nagorno-Karabach şi, mai ales, Ucraina. Dar ceea ce poate că a observat mai puţină lume este că respectivele drone fac parte dintr-un proiect mult mai larg, dintr-un întreg proces aflat în desfăşurare la Ankara şi dintr-o întreagă doctrină.

Un alt lucru poate tot atât de puţin observat este şi faptul că una dintre pretenţiile principale ale Turciei adresate Suediei şi Finlandei, pentru a le accepta aderarea la NATO, face parte exact din acelaşi proiect, din acelaşi proces şi din aceeaşi doctrină – adică pretenţia ca Suedia şi Finlanda să renunţe la embargoul neoficial asupra exportului de arme şi muniţii către Turcia.

Această cerinţă a fost poate cea mai neglijată dintre toate cerinţele Turciei, iar inclusiv Suedia a transmis diverse mesaje că ar fi gata să o îndeplinească destul de rapid şi fără prea mari probleme.

Dar nouă ni se pare poate drept cea mai importantă dintre toate - dincolo de mesajele intense pentru publicul intern, legate din nou de duşmanii interni sau externi, imaginari sau reali ai Turciei, de kurzi şi de „terorişti” etc., dincolo de declaraţiile înflăcărate ale lui Erdogan, această cerinţă care viza reluarea exporturilor de arme din Suedia şi Finlanda către Turcia, mult dincolo de jocurile de imagine cu care ne-a obişnuit Erdogan, ne apare extrem de pragmatică şi orientată spre viitor. Pentru că Turcia exact asta face pe această dimensiune militară deja de cel puţin 10 ani - se pregăteşte intens pentru viitor. Pentru ce viitor? Vom vedea.

Desigur, astăzi, în contextul războiului din Ucraina, când toată Europa creşte cheltuielile şi bugetele militare, dacă vorbim despre înarmare sau militarizare, acest lucru nu surprinde pe nimeni. Chiar şi România a anunţat creşterea bugetului pentru apărare, ceea ce este cât se poate de normal în astfel de circumstanţe, deşi achiziţiile trebuie să fie şi ele de calitate, nu doar bugetul. Dar problema este că Turcia deja face aceste lucruri de cel puţin 10 ani.

Introducere

Sigur, la modul teoretic, astăzi, orice strategie sau doctrină, chiar şi a Federaţiei Ruse, cea care a invadat Ucraina, se preocupă de „apărare”. Doar că, în unele locuri de pe glob, această „apărare” este extrem de periculoasă pentru vecini, chiar şi pentru cei care nu au de gând să atace pe nimeni. La fel cum a fost şi cazul URSS înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, când a invocat dorinţa de „apărare” atunci când a ocupat Statele Baltice sau părţi din România, Polonia sau Finlanda, după cum am arătat într-o analiză LARICS aici. Iar un caz de discurs asemănător poate fi şi cel al Turciei, care este articulat în două strategii, doctrine, care sunt de fapt cele două feţe ale aceleiaşi monede, adică ale neo-otomanismului. Iar cele două doctrine sunt „profunzimea strategică” şi „patria albastră”.

aa

Sursa: defensenews

Dacă despre prima faţetă a neo-otomanismului, despre „profunzimea strategică”, am vorbit într-o analiză precedentă aici, despre geopolitica Turciei aici şi despre cum se simte neo-otomanismul în societatea turcă am vorbit aici, acum vom atinge câteva aspecte ale celeilalte faţete a neo-otomanismului, adică ale doctrinei mai noi numită „patria albastră”.

Exact acest aspect pare deseori prea puţin observat în atitudinilie şi strategiile statelor din zonă – Turcia lui Erdogan după 2016 nu mai este deloc Turcia lui Ahmet Davutoğlu sau Turcia kemalistă şi trebuie să nu o mai privim ca şi când ar fi. Desigur, putem spera că va redeveni odată cum a fost, dar până atunci trebuie să ne adaptăm la realitate. Doctrina neo-otomanistă a Turciei a suferit modificări – de la „profunzimea strategică” a lui Davutoğlu, la „patria albastră” a lui Erdoğan. În ciuda sonorităţii un pic poetice a numelui acestei strategii, realitatea din spatele său este una cât se poate de dură – înarmare, militarism, agresiune.

Neo-otomanismul soft power – „profunzimea strategică”

În mod iniţial, neo-otomanismul lui Turgut Özal (care a şocat Turcia când a recunoscut public că are un părinte kurd, într-o societate unde este aproape tabu să se vorbească despre armeni sau kurzi) sau al lui Ahmet Davutoğlu susţinea implicarea activă, mai ales diplomatică şi economică, culturală, în fostele zone ale Imperiului Otoman, unde Turcia actuală beneficia de perspective de „profunzime strategică istorică şi geografică”.

Neo-otomanismul hard power - Strategia „patria albastră” (Blue Homeland)

aaa

Sursa: raillynews

Dar toate cele de mai sus, care fac obiectul cu precădere al unui tip de soft power, nu au mai fost îndeajuns la Ankara. Adevărul este că şi-au dovedit pe alocuri şi limitele, dar practic din anii Primăverii Arabe, mai accentuat din anii 2012-2016 am început să vedem o schimbare de la strategia neo-otomanistă soft power a „profunzimii strategice” a lui Ahmet Davutoğlu, cu accent pe colaborări economice şi diplomatice intense, la strategia tot neo-otomanistă de „iubita singurătate” („precious loneliness”, unde Turcia se victimizează, văzându-se înconjurată de duşmani, deşi pe unii îi stârnesc chiar politicile sale) sau „patria albastră” (mavi vatan, în turcă) a lui Erdogan, cu accentul pe militarism, agresivitate în Mediterana în special, intervenţii armate în ţările vecine, şantaje dese, retorică tot mai anti-Occidentală şi islamistă ş.a.m.d. S-a trecut de la un neo-otomanism de tipul soft power la un otomanism de tipul hard power şi noi trebui să fim perfect conştienţi de această schimbare.

z

Sursa: warontherocks

Strategia „patria albastră” a Turciei, aşa cum este numită această schimbare dramatică nu a scopurilor de la Ankara, ci doar a mijloacelor folosite pentru a le atinge, îşi are originile în planurile unui amiral turc, Cem Gurdeniz, în 2006, care insista că Turcia trebuie să fie mai agresivă în Mediterana de Est. În 2019, acest amiral turc scria într-o publicaţie online ultra-naţionalistă din Turcia că doctrina se concentra pe „o luptă geopolitică pe seama intereselor navale... cu aspecte militare, economice, politice, tehnologice, socio-culturale şi legate de mediul înconjurător”. Iată aşadar cum această doctrină vizează mult mai mult decât simple aspecte de securitate. În martie 2019, Turcia a organizat un amplu exerciţiu militar naval în Marea Neagră, Mediterană şi Egee, denumit chiar astfel, „Patria albastră”.

Se merită observat un mic paradox legat de această denumire a doctrinei, respectiv „patria albastră” - probabil involuntar, dar denumirea acestei doctrine agresive face referire tot la o cucerire. Pentru că, în mod istoric, patria turcilor nu era deloc albastră. Patria turcilor era undeva în Asia Centrală (chiar Munţii Altai, se pare, la origine), alături de celelalte neamuri turcice. Patria turcilor îşi are originea deci în Heartlandul lui Mackinder, prin definiţie o zonă de civilizaţie telurocratică (continentală), iar Mackinder considera istoria drept o lungă confruntare între puterile telurocratice şi cele talasocratice. Turcii, treptat, au reuşit să cucerească civilizaţia talasocratică (maritimă) a Bizanţului, luându-i locul acestuia şi îmbinând caracteristicile lor istorice de civilizaţie telurocratică a Heartlandului cu cele talasocratice ale Bizanţului.

Astfel încât, luând în considerare elementele de geopolitică de mai sus, deşi fără îndoială că patria actuală a turcilor ar fi de neconceput fără albastrul Mărilor Mediterană, Egee, Neagră, totuşi nu putem să nu observăm ironia ascunsă cu siguranţă involuntar în această denumire - o civilizaţie în mod istoric telurocratică, ce a cucerit o civilizaţie maritimă, talasocratică, îşi denumeşte astăzi o doctrină agresivă „patria albastră” după ce a cucerit acest „albastru”. Deci, deşi doctrina este teoretic „de apărare”, ea este denumită după o cucerire şi are în vizor negreşit alte cuceriri. După cum o arată noile achiziţii din Mediterana, prin acordul semnat în 2019 cu GNA din Libia, când Turcia lui Erdogan a reuşit să mai cucerească încă un pic de „albastru”, pe care, să nu ne facem iluzii, nu îl va da prea repede înapoi nimănui. După cum nici Rusia nu va returna Ucrainei nimic din ce a cucerit, dacă nu va fi silită, bineînţeles. Ipoteză un pic îndoielnică cel puţin în acest moment.

Ilhan Uzgel, un profesor turc de la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Ankara, ce a fost demis de regimul Erdogan în 2019, într-un val de epurări, analizează câteva aspecte ale acestei doctrine „patria albastră”. El arată cum această doctrină este produsul militarilor kemalişti naţionalişti, aliaţi cu islamiştii. Şi, cu toţii, sub aripa lui Erdogan.

Astfel, s-au aliat pentru punerea în aplicare a acestei doctrine ultra-naţionaliştii din MHP, islamiştii şi exponenţii curentului eurasianist, incluzând Partidul Vatan, „reflectând cele mai puternice curente ideologice din istoria Turciei”. El continuă, arătând că acest parteneriat a influenţat politica externă a Turciei, „ceea ce se reflectă în militarizarea aproape fără precedent a ţării şi în apariţia doctrinei de „apărare avansată.””

Ceea ce a fost, ca să facem o paralelă în istorie, după cum am mai spus, exact justificarea lui Stalin pentru Pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Ţărilor Baltice, a unor părţi din România, Finlanda şi Polonia. Nu numai pentru Stalin, dar aceasta este o scuză preferată a tuturor mentalităţilor imperialiste, pe care o vedem pusă în aplicare inclusiv astăzi în invadarea Ucrainei de către Rusia. Exact acelaşi pretext – ne apărăm invadând pe altcineva.

Profesorul Ilhan Uzgel continuă arătând că această politică de „apărare avansată” reprezintă un adevărat raison d’état al Turciei şi se bazează pe trei piloni:

- primul pilon este militarizarea excesivă a politicii externe a Turciei. Turcia şi-a desfăşurat prezenţă militară în toate zonele de criză dimprejur– în Libia, Irak, Siria, Cipru, Estul Mediteranei, şi-a deschis baze militare în Qatar şi Somalia. Marina militară a Turciei se lăudase (în 2020, de atunci cu siguranţă au fost mai multe cazuri) că a împiedicat 20 de foraje maritime ale altor ţări şi a alungat navele de foraj din zonele maritime contestate;

- al doilea argument al doctrinei este că apărarea Turciei trebuie să înceapă chiar în zonele de dincolo de graniţă. Adică pe teritoriul teoretic suveran al celorlalte state dimprejur. În Siria, Turcia nu doar că are sub control o zonă dincolo de graniţele ei, dar chiar a înfiinţat o structură administrativă acolo. De asemenea, Turcia are prezenţă militară, cum am arătat mai sus, şi în Irak, Cipru, Somalia, Libia, Qatar;

- iar al treilea pilon este faptul că Turcia a investit sume uriaşe în industria sa militară, astfel încât „a ajuns la nivelul unui complex militar-industrial care implică atât sectoare de afaceri pro-AKP, cât şi seculare, dar şi întreprinderi publice. Turcia produce acum drone militare, propriul său sistem de rachete, co-produce elicoptere de atac, tancuri şi vase de război prin proiectul său MILGEM. De asemenea, construieşte acum şi un portavion în şantierele sale navale.” Între timp, trebuie să menţionăm că TCG Anadolu, portavionul turcesc, a fost deja lansat în 2022 la apă.

Cheltuielile militare

Ca să sprijinim afirmaţiile de mai sus şi pe cifre, de exemplu în 2018 Turcia a avut, cu 24% mai mult faţă de anul precedent, cea mai mare creştere a cheltuielilor militare dintre primele 15 state care cheltuiesc cel mai mult în această direcţie. Ajunsese atunci la 19 miliarde de dolari cheltuieli militare, de la „doar” 12 miliarde în 2015. O creştere cu 7 miliarde de dolari a cheltuielilor militare în doar 3 ani. Iar planurile Turciei de creştere a acestor cheltuieli se întind pe mai mulţi ani şi se preconizează că vor ocupa tot mai mult din totalul cheltuielilor bugetare ale statului, prevăzând o creştere de la circa 5,05% în 2022 la 5,14% în 2024. Deşi cheltuielile militare ale Turciei au scăzut şi în 2020 şi în 2021, afectate cu siguranţă de pandemie şi de dificultăţile crescânde ale economiei turceşti, dar şi de reducerea importurilor (pe măsură ce au crescut capacităţile interne de producţie de armament şi muniţie), aceste cheltuieli militare ale Turciei au urcat cu 63% între 2012-2021. Adică exact în perioada pe care noi am luat-o drept referinţă la schimbarea de strategie la Ankara de la „profunzimea strategică” la „patria albastră” a lui Erdogan.

Turkey Military Expenditure
Turkey Military Expenditure

Foto: Cheltuieli militare Turcia 2012-2020. Sursa: Trading Economics

Trupe peste hotare

Un ziar pro-guvernamental din 2018 se lăuda că Turcia avea atunci soldaţi staţionaţi în peste 10 ţări, iar titlul articolului era „Turcia se reîntoarce în teritoriile sale otomane”.

În această idee, conform unor analize din 2021, Turcia se pare că avea circa 30.000-40.000 soldaţi în nordul Ciprului, între 3.000 şi 5.000 de soldaţi la baza sa din Qatar şi în jur de 2.000 în Somalia. Are tratate de cooperare militară cu Albania, unde are dreptul să folosească baza militară navală de la Vlorë, cu Azerbaidjan şi Sudan.

De asemenea, are zeci de baze militare neoficiale în nordul Irakului, unde are între 5.000 şi 10.000 de militari şi, în ciuda protestelor de la Baghdad, nu şi-a suspendat deloc activitatea militară pe teritoriul Irakului.

aaa

Foto: Turcia în nordul Irakului, noiembrie 2020. Sursa: Centre for Applied Turkey Studies

În Siria are tot în jur de 10.000 de militari, iar numărul celor din Libia nu este cunoscut, deşi de curând parlamentul de la Ankara a aprobat prelungirea misiunii miliare turceşti acolo cu încă 18 luni. Are trupe (unele sub mandat NATO, ONU sau UE) şi în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Liban, Sudanul de Sud, Congo, Mali, Darfur.

aaa

Foto: Turcia în nordul Libiei, noiembrie 2020. Sursa: Centre for Applied Turkey Studies

aaa

Foto: Turcia în nordul Siriei, noiembrie 2020. Sursa: Centre for Applied Turkey Studies

A avut militari şi în Afganistan, iar acum, deşi interesele militare nu mai pot fi servite direct acolo, interesele economice, politice şi strategice ale Turciei în Afganistan rămân la cote înalte. Deşi Turcia a pierdut contractul pentru operarea şi întreţinerea Aeroportului Internaţional din Kabul în favoarea Emiratelor Arabe Unite, rămân interesele în mari proiecte industriale aflate în desfăşurare, iar încercările Turciei de a se implica în gestionarea aeroportului din Kabul şi a altora din Afganistan nu a încetat deloc. Semn că este un lucru foarte important pentru Erdogan. Practic, dar şi ideologic, pentru că Erdogan se visează „cel dintâi dintre egali” al unei lumi pan-turcice eurasiatice.

Armele nucleare

În ceea ce priveşte armele nucleare din Turcia, deocamdată se pare că doar SUA adăposteşte câteva focoase nucleare la baza sa aeriană de la Incirlik, după cum se spune într-o analiză de aici: „dintre cele 5 locaţii de depozitare de arme nucleare în Europa, baza aeriană de la Incirlik adăposteşte cele mai multe – circa 50 sau o treime din armele nucleare (n.r. ale SUA) din Europa, deşi au existat zvonuri neconfirmate că armele este posibil să fi fost retrase.”

Deşi Turcia a semnat Tratatul de neproliferare nucleară în 1980, a semnat în 1996 şi Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare, în mai multe ocazii, una dintre ele aici în 2019, Erdogan a declarat că nu poate accepta ca Turcia să nu aibă arme nucleare. Ce face el în legătură cu asta?

Acum ceva vreme o ştire a părut să iasă un pic în evidenţă faţă de celelalte din aceeaşi perioadă - şi anume că Federaţia Rusă, aflată în mijlocul unui război extrem de costisitor, găseşte totuşi destule resurse ca să investească în continuare 5 miliarde de dolari în construcţia facilităţilor pentru energie nucleară pe care le dezvoltă în Turcia, împreună cu aceasta, iar alte două transferuri similare ar urma să aibă loc în curând. Acest proiect pentru Centrala Nucleară Akkuyu ar urma să aibă 4 reactoare şi va fi unul dintre cele mai mari proiecte de acest tip, construit de compania rusească Rosatom. Aceeaşi care dezvoltă un alt proiect pentru energie nucleară în Ungaria.

Dar problema este că, în opinia unui expert în non-proliferare nucleară, John Spacapan, este posibil ca Turcia să fi început deja să dezvolte armele nucleare, iar acest proiect să fie şi o acoperire pentru obţinerea acestor arme. Iată trei motive pentru care acest expert susţine cele de mai sus:

- primul motiv ar fi faptul că Erdogan a declarat explicit că nu acceptă ca Turcia să nu deţină arme nucleare. Am arătat mai sus declaraţia lui Erdogan din 2019;

- al doilea motiv ar fi că, spune expertul, deşi Erdogan face deseori declaraţii bombastice, pe tema energiei nucleare a fost foarte serios - ruşii construiesc acum 4 reactoare masive la Centrala Nucleară Akkuyu, pe malul Mediteranei, despre care am arătat şi noi mai sus. Iar pretextul Turciei, că doreşte această centrală pentru a reduce dependenţa Turciei de importurile de gaze şi de puteri străine nu ar sta în picioare – pentru că centrala nucleară va fi deţinută şi operată de Rusia şi se ştie cum Rusia foloseşte în propriul interes resursele energetice pe care le deţine. În plus, notează acelaşi expert, din punctul de vedere al pieţei, gazele şi resursele regenerabile de energie sunt mai avantajoase decât energia nucleară. Mai mult, Turcia tocmai şi-a asigurat prin acordul semnat cu GNA din Libia acces sporit la zăcăminte de gaz. Iar, de fapt, Turcia ar putea foarte uşor să folosească energia nucleară drept o acoperire pentru dezvoltarea armei nucleare. Acest expert susţine că transferul de tehnologie pentru ceea ce este teoretic energie nucleară deja a început şi, de când a început proiectul Akkuyu, inginerii studenţi din Turcia au devenit al doilea cel mai mare grup naţional care studiază ştiinţele atomice în Rusia, unde înaintea turcilor veniseră şi sute de studenţi iranieni şi nord-coreeni;

- iar al treilea motiv este colaborarea militară tot mai strânsă între Pakistan, care deţine deja arme nucleare, şi Turcia. Turcia livrează deja arme sofisticate Pakistanului, a câştigat un contract uriaş să construiască 4 nave mari pentru marina pakistaneză, o firmă din Turcia construia cea mai mare navă de război construită în Pakistan până atunci, tot Turcia moderniza submarinele Pakistanului, îi vindea acestuia elicoptere de atac turceşti şi îi întreţinea avioanele F-16. Doar China depăşea Turcia în privinţa exporturilor militare către Pakistan. În plus, notează John Spacapan, Pakistanul a ajutat deja şi Iranul şi Coreea de Nord în privinţa armelor nucleare.

aaaaaa

Foto: Fostul Prim-ministru al Pakistanului, Imran Khan, şi Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Turciei. Sursa: defense.info

John Spacapan încheia astfel: „de vreme ce energia nucleară oferă mare parte din tehnologia necesară fabricării unei bombe nucleare, iar în cazul Turciei energia nucleară nu prea are sens din punct de vedere economic, SUA ar trebui să încerce să îndrepte Turcia departe de energia nucleară.” Acelaşi expert arată cum în 2021 a avut loc o explozie curioasă la locul de construcţie al centralei Akkuyu, pe seama căreia s-a păstrat destul de multă tăcere.

Cu siguranţă că deocamdată nu se ştie ce va fi în privinţa dezvoltării armelor nucleare de către Turcia, dar avem destule indicii ca să ne imaginăm. Şi, din nou, ceea ce poate aduce viitorul nu este deloc liniştitor.

Dar în această notă a înarmării este obligatoriu să citim şi proaspetele pretenţii de la Ankara ca Suedia şi Finlanda să dea liber din nou la exportul de arme către Turcia, care fusese oprit din 2019, de când Turcia invadase nordul Siriei. Iar dacă noi ne imaginăm că Turcia doreşte această înarmare, aceste tehnologii militare de top inclusiv din Suedia şi Finlanda, inclusiv proiectarea faimoaselor drone Bayraktar, inclusiv reprimirea în programul F35 al SUA, inclusiv un portavion, doar pentru a lupta împotriva PKK sau YPG, împotriva „terorismului”, ne înşelăm foarte tare. Aceste aspecte au devenit parte intrinsecă a strategiei Turciei, a felului în care aceasta îşi priveşte şi doreşte să îşi proiecteze puterea pe plan regional şi în lume. Cu orice preţ. Un lucru într-adevăr periculos, neîndeajuns de mult accentuat.

Expansiunea soft şi hard

Revenind la doctrinele Turciei, din toate cele de mai sus putem observa destul de limpede cum „profunzimea strategică” a lui Ahmet Davutoğlu a fost doar un pas intermediar între strategiile kemaliste de dinainte de anii 90, aducătoare de stabilitate în zonă, şi strategiile actuale ale lui Erdogan, care, în ciuda faptului că mizează pe statutul de „mediator” şi de „pace” sau „campion al donaţiilor umanitare” în naraţiunile publice, au o dimensiune militaristă ameninţătoare evidentă.

Practic, această schimbare a dovedit că scopul principal din spatele oricăreia dintre aceste două strategii este neo-otomanismul, expansiunea, doar mijloacele expansiunii sunt diferite. Atunci când mijloacele soft economice, culturale, diplomatice nu au mai funcţionat sau/şi atunci când Erdogan şi acoliţii şi-au pierdut calmul şi răbdarea, lucrurile au început să se precipite. Ambiţii expansioniste foarte mari, de orice natură, culturală, economică, teritorială, dublate de lipsă de mijloace sau de abordarea greşită a unor evenimente neprevăzute (ca de exemplu căderea Frăţiei Musulmane din lumea arabă şi ne-căderea lui Assad în Siria – împreună cu care, trebuie menţionat, Erdogan chiar îşi făcea vacanţele într-o anumită perioadă), au declanşat foarte multă frustrare la Ankara. Frustrare care, după cum este cât se poate de limpede, a luat deseori calea armelor. A înarmării şi a intervenţiilor armate.

Am arătat înr-o analiză precedentă cum în Turcia se vehiculează public hărţi despre cum ar trebui să arate astăzi graniţele acesteia în detrimentul statelor învecinate, cu Mosul, Kirkuk din Irak aparţinând Turciei, la fel insule greceşti şi alte teritorii ale Greciei, Bulgariei, Siriei, chiar Iranului, Georgiei etc., adică teritorii în plus de la fiecare vecin al său. Deşi din punct de vedere militar sau politic nu poate să întreprindă acţiuni hard power împotriva tuturor celor de mai sus, totuşi Turcia conduce o expansiune soft economică şi culturală deosebită în privinţa tuturor acestora. Şi nu numai în privinţa lor – ca să dăm un exemplu autohton, zecile de seriale turceşti care au invadat televiziunile româneşti de câţiva ani exact aceasta sunt – o dimensiune a unei expansiuni culturale şi economice deopotrivă.

Revenind la concepţiile de la Ankara, un analist pe politică externă de la Hürriyet, Sinan Baykent, într-o analiză din 2016, speriat de un „Lebensraum şiit” (ad literam lebensraum, în text), spunea că ceea ce face preşedintele Erdogan este foarte bine, pentru că „Republica Turcă ori îşi va lărgi influenţa, ori o va pierde complet. De aceea Mosul şi Alep sunt de o importanţă critică”. Adică două centre importante din fostul Imperiu Otoman, aflate însă astăzi în Irak şi Siria. Iată astfel mai sus o definiţie foarte exactă a ceea ce înseamnă „lebensraum” în accepţiunea geopolitică, iar inclusiv faptul că acest cuvânt „lebensraum” apare ca atare în text ne arată că multă lume în Turcia gândeşte exact în aceşti termeni.

După cum am spus, dacă în privinţa unor state de mai sus, care sunt în NATO, deocamdată Turcia nu poate face nimic în privinţa unei expansiuni hard, în privinţa Siriei şi Irakului deja a făcut paşi în acest sens din punct de vedere terestru, iar în ceea ce priveşte Cipru şi Libia, chiar şi Grecia, expansiunea Turciei a avut loc aici în privinţa Zonei Economice Exclusive. Practic, deşi nu se spune acest lucru, cu mercenarii săi aduşi din Siria, multe acuze arătându-i pe aceştia drept membri ai ISIS sau al-Qaeda, cu suportul militar acordat GNA în Libia (de curând reînnoit de la Ankara), Turcia şi-a „cumpărat” o porţiune largă de Zonă Economică Exclusivă (EEZ) de la Libia, guvernul GNA recunoscându-i Turciei o Zonă Economică Exclusivă mult extinsă, ceea ce a adus Turcia în conflict direct cu Zonele Economice Exclusive ale Greciei, Ciprului, Egiptului. Semnat în 2019, acest memorandum a fost criticat şi de Uniunea Europeană, de Egipt, Israel, Cipru, Grecia, SUA, Rusia, state arabe ş.a.m.d. De asemenea, s-a declarat de către unele state europene că acest memorandum încalcă legea mărilor şi este ilegal şi lipsit de forţă juridică. Însă acestea nu au împiedicat Turcia să înceapă explorări şi să alunge chiar vase din alte state care făceau explorări în unele zone.

ANALYSIS - Strategic, legal aspects of Turkey-Libya deal
ANALYSIS - Strategic, legal aspects of Turkey-Libya deal

Foto: Sursa: Anadolu Agency

Concluzii. De la stabilitate la instabilitate şi politica paşilor înapoi

Militarizarea excesivă din Turcia observată chiar şi de către analiştii de pe plan intern, inconstanţele politicii externe neo-otomaniste de la Ankara, lipsa încrederii pe care o inspiră Erdoğan, iritarea generală trezită de unele acţiuni ale acestuia, ne dau destule indicii la ce să ne aşteptăm în continuare. Cine crede că ne putem aştepta la altceva atât timp cât la putere este regimul Erdogan sau poate chiar urmaşii acestuia, pentru că felul în care AKP-ul lui Erdogan a schimbat societatea turcă de 20 de ani este dramatic, face abstracţie de evidenţe şi se înşală. Iar noi, în România, nu putem să ne prefacem că nu ne interesează, că Turcia nu ar fi în zona noastră şi că de fapt nu ne priveşte în mod direct tot ce se întâmplă acolo.

Turcia poate că a devenit un jucător strategic, aşa cum ar fi spus Zbigniew Brzeziński, însă nu generator de stabilitate, cum a fost în perioada kemalistă, ci, cel puţin până acum, de instabilitate şi nu sunt semne că s-ar opri. Singura limită a politicii actuale neo-otomaniste de la Ankara este până unde îşi poate permite. Iar apoi mai face un pas înainte.

Iar în ceea ce priveşte politica paşilor înapoi din partea Occidentului, a Europei, a SUA, a statelor vecine Turciei, cu cât va continua mai mult acum, cu atât va fi mai dureros pentru toate părţile atunci când, dintr-un motiv sau altul, va trebui să se oprească la un moment dat. Vedem ce s-a întâmplat şi cu Federaţia Rusă. Pentru că aici tot experienţa şi, din păcate, chiar şi actualitatea ne arată cu prisosinţă că pretenţiile imperialiste nu sunt niciodată satisfăcute pe deplin şi nu se opresc niciodată cu adevărat făcând mereu paşi înapoi. Desigur, nu trebuie făcuţi nici paşi înainte, mereu trebuie să fim la masa negocierilor, în mod cert nu trebuie nici provocări şi nu trebuie nici să cădem în capcana doctrinei „patriei albastre” a lui Erdogan şi a politicii lor de „apărare avansată” în accepţiunea dată de aceştia noţiunii, adică atacând, dar cu siguranţă va veni şi un moment când nu vom mai putea face paşi înapoi sau, cine ştie, cuiva la Ankara sau în altă parte i s-ar putea părea că nu facem paşii înapoi îndeajuns de repede şi de departe. S-a mai întâmplat în istorie.

Iar astăzi, ca de obicei în momentele grele, în crize, trebuie deopotrivă cumpătare, însă şi hotărâre de a privi lucrurile aşa cum sunt şi de a le aborda corespunzător. Din păcate, însă, începând din România şi până în alte state, lipsesc ori una dintre cele două, ori ambele. Ceea ce înseamnă că terenul este propice în continuare pentru proliferarea de ameninţări.

***

Articol de Matei Blănaru, cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Universităţii din Bucureşti (ISPRI).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite