De ce vin atât de puţini refugiaţi ucraineni în România faţă de Polonia? O analiză socio-politică

0
0
Refugiaţi ucraineni în Polonia FOTO Getty Images
Refugiaţi ucraineni în Polonia FOTO Getty Images

Unul dintre lucrurile care ne apar evidente, în această perioadă foarte tulbure, este decalajul între numărul foarte mare de refugiaţi ucraineni care se duc în Polonia, pe lângă numărul mult mai mic, faţă de acesta, al celor care vin în România.

Analiză de Matei Blănaru*

Asta în ciuda faptului că graniţa României cu Ucraina este mai lungă decât a Poloniei. Iată situaţia numărului de refugiaţi ucraineni în ţările învecinate din data de 30 martie 2022.

cssr

Sursa: bbc

Desigur, primul motiv care ar veni în minte multora ar fi condiţiile economice mai bune din Polonia faţă de România, dar aceasta este o explicaţie atât facilă, cât şi, în mare parte, incorectă - pentru că în această perioadă în care mulţi oameni fug chiar pentru viaţa lor, numai condiţiile economice un pic mai bune din Polonia în sine nu au cum să reprezinte un motiv îndeajuns de bun pentru această alegere. Atunci de ce Polonia?

La această situaţie se adaugă oarecum paradoxul numărului foarte mare al celor care aleg pentru refugiu Republica Moldova, care nu are nici pe departe posibilităţile economice ale Poloniei, Slovaciei, Ungariei sau României. Atunci de ce Republica Moldova în detrimentul României?

În cele ce urmează vom încerca să oferim câteva răspunsuri la aceste întrebări.

1. Mulţi nu rămân în Polonia, ci se duc în alte ţări din Vestul Europei unde au rude sau doresc să înceapă o nouă viaţă - iar Polonia este ruta cea mai scurtă spre acestea. De altfel, se şi vede din aceste analize numărul celor care nu rămân în Polonia, ci pleacă mai departe înspre vest, care totuşi nu este chiar atât de mare, undeva pe la o treime din total.

2. Apropierea socio-politică dintre Polonia şi Ucraina din ultimii ani, în special pe fondul recrutării intense de către companii poloneze de forţă de muncă din Ucraina, avantaje oferite ucrainenilor pe piaţa forţei de muncă din Polonia, cetăţenie şi alte avantaje oferite etnicilor polonezi prin aşa-numita Karta Polaka etc. 300.000 de ucraineni aveau deja viză de rezidenţă în Polonia la sfârşitul anului trecut. Aceste politici consecvente derulate pe parcursul mai multor ani au creat în societatea ucraineană o apropiere vădită faţă de Polonia, în ciuda problemelor istorice şi teritoriale pe care Ucraina le are şi cu Polonia. Aceste politici au oferit şi un ajutor binevenit multor familii ucrainene, prin banii câştigaţi în Polonia.

O bună întrebare care s-ar putea pune este cum au fost catalogaţi cei aproximativ 800.000 de ucraineni care se spune aici că se aflau în Polonia înainte de începerea războiului? Au fost şi ei înregistraţi ca refugiaţi sau nu? Informaţiile aici sunt un pic contradictorii, pentru că de exemplu ambasadorul Ucrainei în Polonia spunea anul trecut că atunci lucrau undeva la 1,5 milioane de ucraineni în mod legal acolo. Nu se ştie câţi alţii lucrau în mod ilegal. Şi nu se ştie câţi dintre ei aveau membri ai familiilor lor cu ei acolo, fără ca aceştia să lucreze. Ţinând cont şi de faptul că în 2017 erau aproape 2 milioane de muncitori ucraineni înregistraţi legal în Polonia, cifra de 800.000 de mai sus pare cu mult sub cea reală.

cssr

1,7 milioane permise temporare de muncă pentru ucraineni în Polonia în 2017. Sursa: Financial Times

Figura 1 de mai jos prezintă numărul celor care au trecut frontiera din Ucraina spre Polonia începând din prima zi a războiului până pe 15 martie, când aceste date erau analizate, şi însumau 1.800.000 de ucraineni intraţi în Polonia, deci se pare că acest număr de refugiaţi care între timp a depăşit cu mult 2 milioane de oameni se referă strict la cei intraţi în Polonia după începerea războiului, nu şi la numărul uriaş de ucraineni deja aflaţi acolo. Deci, în total, cu tot cei aflaţi deja în Polonia la începutul războiului, numărul total al ucrainenilor aflaţi acolo ar putea depăşi uşor 4 milioane de oameni actualmente.

cssr

Numărul refugiaţilor ucraineni în Polonia începând cu 24 februarie până pe 15 martie Sursa: freepolicybriefs

Este interesant de menţionat, în mentalul colectiv polonez, pentru unii, încă este prezentă evacuarea armatei lor, a guvernului, tezaurului şi multor civili prin România în 1939, fugind din faţa naziştilor şi sovieticilor. Probabil că pe undeva unii consideră că acum oferă şi ei ceea ce a primit poporul lor atunci, adică protecţie şi refugiu, în această întorsătură a istoriei.

cssr

Un răspuns din partea unei polone la întrebarea „ce părere au polonezii despre români?” Sursa: quora

Ar merita o analiză separată de ce în Polonia se pot aceste politici energice de atragere de forţă de muncă din Ucraina învecinată, se pot politici demografice foarte energice, de atragere de muncitori etnici polonezi din toate ţările, în timp ce în România se face mult prea puţin mult prea târziu pentru accesul mai uşor pe piaţa forţei de muncă din România pentru etnicii români din Serbia, Albania, Ucraina etc., în timp ce firmele care aduc forţă de muncă din Asia plătesc aceşti muncitori de multe ori chiar mai mult decât ar fi primit un muncitor român. A fost la un moment dat un proiect de lege nr. 505/2019 pentru completarea Legii nr. 299/2007 pentru a institui o Carte Verde a Românilor de Pretutindeni pentru a facilita accesul acestora pe piaţa muncii din România, dar după 3 ani aceasta se pare că este încă în stadiul de „trimis pentru raport la comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor”. Asta în timp ce mediul de afaceri se plânge de lipsă de forţă de muncă, în timp ce se aduc zeci de mii de muncitori din Asia, iar etnicii români din jurul graniţelor sau din Balcani sunt ignoraţi de autorităţile române şi sunt lăsaţi pradă asimilării de multe ori forţată. Nu este mai uşor să integrezi sau să lucrezi cu cineva care deja cunoaşte limba, care aparţine aceleiaşi culturi? Nu se economisesc astfel timp şi bani, dar chiar şi mai mult, nu ajuţi la păstrarea identităţii românilor din jurul graniţelor pentru care se face atât de puţin? Nu astfel câştigi respectul vecinilor, nu astfel ajuţi la o convieţuire paşnică între naţiuni, care ajung să se cunoască mai bine unii cu alţii şi să treacă peste stereotipuri sau percepţii negative? Desigur, este foarte important ca România să convieţuiască paşnic şi cu Pakistanul sau alte ţări, dar nu ar trebui să ne intereseze până atunci ce facem cu ţările de lângă noi, cu Balcanii, cu Ucraina? Iată ce capital uman au câştigat polonezii cu ucrainenii, iată cum se ajută reciproc în aceste momente grele. Iar astfel de lucruri, astfel de relaţii nu s-au construit doar politic sau economic, ci s-au construit până şi la nivel social, iar asta se vede şi din obiectul analizei de faţă - refugiaţii ucraineni se duc în număr uriaş la cei în care au încredere şi pe care îi cunosc mai bine.

3. Configuraţia geografică a terenului şi legăturile rutiere înlesnesc legăturile cu Polonia faţă de cele cu România. În sud, tranzitul se face anevoios, peste Dunăre, iar în nord Munţii Carpaţi îngreunează accesul la graniţele României.

4. a) Unul dintre motivele evidente pentru numărul foarte mare de refugiaţi în Republica Moldova îl reprezintă faptul că aceasta este cel mai apropiat stat de zona de conflict (în special pentru sudul Ucrainei) în afară de Bielorusia, care nu reprezintă o alternativă aproape pentru nimeni.

b) Un al doilea motiv ar fi faptul că în Republica Moldova sunt mulţi vorbitori de rusă şi ucraineană, nu din cauza proporţiei celor 2 minorităţi (ucraineni – 6,6%, ruşi - 4,1% din totalul populaţiei Republicii Moldova, fără Transnistria), ci din cauza legăturilor economice şi a educaţiei sovietice. Ceea ce ne duce la al treilea motiv:

c) În reprezentarea socială a multor ucraineni există încă o unitate de spaţiu între Ucraina şi Republica Moldova rămasă în conştiinţa lor încă din timpul Uniunii Sovietice. Pentru ei, Republica Moldova este mult mai „acasă” decât România, Ungaria sau Slovacia, poate chiar şi Polonia. Republica Moldova este locuită în percepţia majorităţii lor de „moldoveni”, nu de „români”, ceea ce din nou poate ajută la formarea unui confort emoţional pe care mulţi dintre ei îl aleg.

5. Ultimul şi probabil cel mai trist dintre motive, că vrem sau nu vrem să îl acceptăm sau să vorbim despre el, este că au venit mai puţini refugiaţi în România şi din cauza neîncrederii şi temerilor cultivate în societatea ucraineană de către unii membri ai clasei politice de acolo, la adresa României şi românilor. Iată doar câteva exemple care au răzbătut în presa de la noi aici, aici şi chiar Volodimir Zelenski în 2020 aici, deşi probabil multe altele au fost în presa, în societatea din Ucraina. Şi chiar dacă vasta majoritate a cetăţenilor ucraineni îşi dau limpede seama că nu au nimic de împărţit acum cu „românii” şi poate nu au acordat nici atenţie respectivilor politicieni, în societate tot rămâne un reziduu de neîncredere sau teamă sau asociere negativă, care, iată, îi fac pe mulţi să aleagă Polonia, chiar Republica Moldova, nu România. Tocmai de noi depinde să îndepărtăm aceste reziduuri în aceste zile, să arătăm că sunt lipsite de consistenţă.

Iată o cercetare sociologică din Ucraina din 2018 care arată şi ceea ce spunem noi mai sus – necunoaşterea, neîncrederea (atunci când nu cunoşti ceva sau pe cineva se manifestă o oarecare stare de neîncredere, neţinând cont şi de unele naraţiuni politice) se traduc într-o atitudine „neutră” a ucrainenilor, care este faţă de România la cel mai mare nivel dintre toate ţările din sondaj – adică 62%. Cu o atitudine negativă (10%) întrecută doar de sentimentele pentru Federaţia Rusă, Ungaria şi SUA. Polonia, pe de altă parte, aşa cum am spus mai sus, este deosebit de apropiată pentru mulţi ucraineni, situându-se pe primul loc în preferinţe. România nu este nici cea mai iubită ţară, dar nici cea mai urâtă, este pe de altă parte cea mai necunoscută, cu 62% „neutri” plus 5% care nu au dat niciun răspuns (de asemenea cel mai mare procent la non-răspunsuri).

cssr

Sursa: Center for Insights in Survey Research – A Project of the International Republican Institute

cssr

Traducere în engleză a graficului de mai sus realizată de Danylo Yurachkivsky, disponibilă aici

Politicienii. Toate aceste mesaje menţionate mai sus, naraţiuni şi acţiuni ale unor politicieni din Ucraina au construit pentru cetăţenii lor o gamă de percepţii negative la adresa românilor şi României, printre care şi multă neîncredere şi teamă. De mulţi ani se încearcă (mult prea timid din partea României) unificarea programelor de învăţământ în limba „moldovenească” şi a celui în limba română, pentru ca românii din Bucovina de Nord şi cei din Bugeac să aibă aceeaşi programă, în limba română, dar, în urma promisiunilor neonorate de la Kiev, fără succes. Despre aceasta s-a scris pe larg aici într-o analiză a LARICS chiar înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, analiză semnată de dl Dr. Eugen PATRAŞ, vicepreşedinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi.

Petro Poroşenko, deşi la un moment dat câştiga simpatia românilor prin câteva cuvinte rostite în româneşte, a promulgat ulterior acea lege a educaţiei din Ucraina care restrânge drastic drepturile minorităţilor de a studia în limba lor maternă (ceea ce a constituit un pretext şi pentru războiul declanşat de Vladimir Putin – dar să nu ne amăgim, dacă nu ar fi fost acest pretext, Moscova ar fi găsit fără probleme un altul), care a sădit multă neîncredere şi dezamăgire în România.

Nici Volodimir Zelenski, despre care spuneam într-o analiză precedentă aici pe CSSR că are actualmente discursul unui „naţionalist moderat”, ceea ce îl face să fie aplaudat şi apreciat în întreaga lume, indiferent de apartenenţa ideologică a unora sau altora, nu a avut însă mereu un astfel de discurs moderat ca astăzi, când promite că, din respect pentru vecini, Ucraina va înlesni accesul la educaţie în limba maternă pentru minorităţi. Toate acestea, dublate de frustrarea generată de proprii politicieni de la Bucureşti care nu au făcut aproape nimic pentru românii din Ucraina, au intensificat din păcate multe emoţii negative şi în România. Aceste frustrări trebuie însă direcţionate împotriva celor care o merită, nu împotriva unor oameni nevinovaţi, nici măcar în gând.

Dar toate acestea de mai sus nu contează acum, acum tot ce putem face este să arătăm cum este România într-adevăr şi să oferim din tot sufletul, fără reţinere, un pic de consolare celor care au mare nevoie de aşa ceva.

O posibilă resetare a relaţiilor cu Ucraina. Şi dacă ceva poate schimba hotărâtor felul în care un om sau o ţară priveşte promisiunile făcute şi pe ceilalţi, atunci acesta este cu siguranţă un război. Atunci, printre distrugerile unui război, prin moarte, ură, mizerie, teamă, groază, disperare, lucrurile care contează cu adevărat devin mult mai clare, iar micile gesturi de bunăvoinţă, de respect, de omenie capătă o dimensiune aparte. Tocmai de aceea sunt atât de preţioase şi tocmai de aceea acum trebuie să le oferim şi noi fără vreo reţinere sau resentimente pentru ceea ce s-a spus sau s-a făcut în trecut.

cssr

Sursa: el pais

Acestea de mai sus sunt aşadar o realitate care nu trebuie să ne dea înapoi, să ne facă reticenţi sau recalcitranţi la cetăţenii ucraineni obişnuiţi, ci dimpotrivă - ar trebui să ne impulsioneze să dăm mai mult, să facem mai mult pentru refugiaţi (ceea ce locuitorii României oricum au făcut, din suflet), pentru că doar aşa putem sparge prejudecăţile dintre noi şi doar aşa putem contribui la o reală apropiere între oameni - ceea ce ar trebui să constituie principala preocupare a oricărui om de stat. Astfel, în mod cert şi etnicii români din Ucraina vor avea parte de un tratament mai bun în viitor, dacă nu din partea politicienilor ucraineni (sau a politicienilor români, pentru că vina trebuie împărţită - politicienii români nu au făcut nici pe de-aproape tot ce se putea pentru românii din Ucraina), atunci măcar din partea ucrainenilor obişnuiţi, care nu ne vor mai privi cu neîncredere după toate acestea nici pe românii de aici, nici pe românii din Ucraina.

cssr

Sursa: DOPOMOHA.RO, Platformă online pentru suport şi informaţii pentru refugiaţii ucraineni care intră în România

După cum nici suferinţa nu are nici culoare, nici limbă, la fel şi bunătatea este universală şi ori este, ori nu este. De altfel, în limba română această preocupare pentru semeni nu avea denumirea unui „umanism” deseori prost înţeles sau prea abstract, ci avea o denumire mai aproape de pământ, de realitate, de om - se numea „omenie”. Tot de la „om”, dar mai cu picioarele pe pământ, mai realist, mai fără pretenţii, totuşi mai complet şi mai uman parcă decât un poate prea abstract „umanism”. O „omenie” unde omul nu este idealizat, nu este ridicat pe un piedestal, ci este acceptat şi iubit aşa cum este, cu toate imperfecţiunile lui, în ciuda acestor imperfecţiuni, care sunt la fel de prezente şi în fiecare dintre noi şi în alţii. Astfel că, indiferent de politică, de politicieni, de discursurile unora sau altora, dacă suntem sau nu destul de „umanişti” după unele standarde internaţionale sau nu, important este să nu ne pierdem omenia şi mai ales în aceste momente de cumpănă să dăm din plin dovadă de aceasta, după cum poate fiecare.

Poate este momentul pentru o resetare decisivă a relaţiilor cu Ucraina. Iar chiar dacă aceasta nu se va întâmpla la nivel politic, cu siguranţă se va întâmpla la nivelul oamenilor obişnuiţi, care acum vor vedea cum sunt într-adevăr ceilalţi, nu cum sunt priviţi prin filtrul prejudecăţilor sau stereotipurilor unor politicieni. Pentru că nu suntem, nici unii nici alţii, nici mai răi, nici mai buni, nici mai deştepţi, nici mai puţin deştepţi, nici mai „speciali”, fie că vorbim despre români sau ucraineni, francezi sau unguri ş.a.m.d., suntem cu toţii doar oameni şi asta este tot ceea ce trebuie să dovedim în astfel de momente grele şi triste.

cssr

Sursa: Eva Vázquez via asisonline

Oamenii obişnuiţi. Percepţiile şi atitudinile oamenilor obişnuiţi, pe de altă parte, atunci când au ocazia să se cunoască între ei, sunt foarte diferite de ale politicienilor de mai sus. Emblematice în acest sens, şi deopotrivă mişcătoare, ne apar cuvintele Mitropolitului Longhin Jar din regiunea Cernăuţiului, stareţ al Mănăstirii Bănceni din Bucovina de Nord, etnic român, care relatează aici ceea ce spuneam şi noi mai sus - impresiile sădite în ucrainenii de rând de către unii politicieni de acolo, impresii negative la adresa românilor, sunt din fericire infirmate la faţa locului, lucru care îi lasă pe ucrainenii de rând uimiţi şi impresionaţi de adevărata atitudine a românilor din Ucraina sau din România: „Ne-au spus credincioşii că nu au ştiut că românii sunt atât de buni, noi am ştiut pentru că totdeauna ne-au spus şi bunenii şi străbuneii noştri, ne-au vorbit, chiar dacă am fost un popor înstrăinat. Am rămas alături cu inima şi acum cu cea mai mare cinste putem vorbi despre bunătatea acestui popor. Am primit două case de copii care astăzi tot credincioşii noştri din Bucovina vin în fiecare zi ca să ne ajute la creşterea acestor copii”, a declarat stareţul mănăstirii, Mitropolitul Longhin.”

Sau, cum spunea una dintre refugiatele la Mănăstirea de la Bănceni din Ucraina, zona Cernăuţi, a părintelui Longhin Jar: „Nouă ne este bine aici. Mulţumim celor ce ne-au primit. Românii sunt oameni foarte buni. Noi nu am avut lucruri, pentru ca am fugit în grabă, iar ei ne-au oferit diferite lucruri, haine, multe. Foarte buni oameni”, a mărturisit plângând una dintre refugiate.” Alte impresii ale unor ucraineni de rând care au aflat refugiu acolo se găsesc aici. Pe internet pot fi găsite multe astfel de mesaje de surpriză, de mirare în faţa unor atitudini omeneşti din partea unor cetăţeni din România.

Din cele de mai sus, încă o dată se adevereşte că ura sau neîncrederea dintre popoare nu porneşte, de cele mai multe ori, de la nivelul oamenilor obişnuiţi, ci de la nivelul unor politicieni iresponsabili, de multe ori cu agende personale foarte diferite de ceea ce lasă impresia. Acest lucru este cât se poate de evident şi în cazul acestui război din Ucraina, unde vasta majoritate a ucrainenilor şi ruşilor aveau o părere bună unii despre alţii înainte de război, dar o părere proastă despre clasele politice respective - iar aici tot clasa politică, respectiv Putin, a fost cea care a pornit războiul, nu cetăţenii obişnuiţi.

Concluzii. Unii cetăţeni români, văzând, auzind declaraţii ca cele de mai sus nu au ştiut ce să creadă, ce să facă în acest context al războiului. Pentru că astfel de declaraţii ale politicienilor ucraineni au adus şi în rândul unor români exact ceea ce au adus în rândul ucrainenilor, adică neîncrederea şi teama. Tocmai de aceea este foarte important pentru a puncta încă o dată, dacă mai era nevoie, că acum este un moment în care trebuie să ajutăm fără să ne mai gândim la trecut sau la viitor, la ce spun unii sau alţii, ci să ne concentrăm pe suferinţa unor oameni care au nevoie de ajutor. Ceea ce, cu cinste, societatea din România a făcut oricum în aceste zile grele.

cssr

Sursa: host-students

În astfel de momente ale istoriei nu mai contează ce a fost, ce va fi, ce s-a spus sau ce se spune, în aceste momente ale istoriei contează faptele. Trebuie să ne aducem aminte că ceea ce contează sunt oamenii, omenia şi cei de lângă noi. Nimic altceva. În faţa dezastrelor nu putem opune decât bunătatea, grija şi dragostea dintre noi. Iar acum este momentul pentru asta. Repetăm, oricum asta este ceea ce a arătat de departe cea mai mare parte a societăţii româneşti.

Repetând ceea ce am spus mai sus, nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alţii, nici mai deştepţi, nici mai puţin deştepţi, nici mai „speciali” sau mai puţin „speciali”, suferinţa sau bunătatea nu au nici culoare, nici naţionalitate şi trebuie să fim doar noi înşine şi să fim oameni. Asta este în sine un lucru special şi în ziua de astăzi şi aşa a fost mereu în istorie.

*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite