De ce greșește România când tace despre ajutorul acordat Ucrainei? Și de ce Kievului îi convine aceasta situație?
0Multă lume se întreabă pe bună dreptate de ce România tace atât de mult pe tema ajutorului pe care îl acordă Ucrainei și, mai puțini, se întreabă oare de ce Ucraina tace și ea pe acest subiect și nu solicită mai mult, așa cum face în cazul tuturor celorlalte state?
Același lucru a fost întrebat și Ministrul de Externe al României într-un foarte mediatizat (în România!) interviu recent, la BBC, Hard Talk, cu jurnalistul Stephen Sackur, fiind pus în dificultate vizibilă și într-o lumină nefavorabilă atât Ministrul de Externe, cât și societatea românească pe care o reprezintă, lăsând impresia și alimentând concepții false de „pro-rusism” din partea societății noastre, pe care noi le-am demontat într-o analiză precedentă disponibilă aici.
Analiza noastră stă, de altfel, sub spectrul acestei conversații avute de celebrul jurnalist Stephen Sackur cu Ministrul de Externe al României. În urma acestui interviu, dar și înainte, multă lume a presupus că România de fapt nu ajută Ucraina atât pe cât ar putea sau ar trebui. Că nu vrem, așa cum au spus explicit sau implicit atât de mulți și în mass media de la noi, culpabilizând din nou la modul general în mod gratuit toată societatea românească. Dar noi credem chiar contrariul. Credem că, în ciuda interviului fatidic, România ajută chiar foarte mult Ucraina și vom aduce și argumente.
Dar să cităm mai întâi din interviu:
La sfârșitul războiului, adică atunci când nimic din toate acestea nu va mai conta, când prejudiciile de imagine pentru România vor fi fost deja făcute și imposibil de corectat, când societatea românească va fi fost deja ostracizată și din afara țării și din interior, așa cum deja se face, că ar fi „pro-rusă” și „anti-ucraineană”, narațiuni false demontate și de noi în analiza precedentă aici.
Dar de ce riscăm noi toate aceste impresii negative, prejudicii de imagine la nivel internațional și de ce acceptăm acestea? De ce, atunci, nu se face public odată în mod concret tot ajutorul uriaș pe care România îl acordă Ucrainei? De ce să nu cerem și noi recunoașterea internațională așa cum au dobândit-o Polonia, Cehia, Suedia și toate celelalte țări admirate care ajută Ucraina pe bună dreptate să se opună invaziei rusești? De ce România trebuie să rămână tăcând într-un con de umbră? De ce nu solicităm și noi atât recunoaștere, cât și compensații pe măsură și avantaje de imagine și nu numai de pe urma faptului că ajutăm atât de mult Ucraina? De ce România să sufere aceste prejudicii de imagine pe plan extern și intern? Pentru ca cetățenii români să fie acuzați de „pro-rusism”? De ce? Și, mai ciudat chiar, de ce pare să îi convină perfect chiar și Ucrainei acest mod de comunicare netransparent din partea României?
Explicația? O discrepanță
Răspunsul la toate acestea, credem noi, este destul de simplu.
Indiferent de unele considerații strategice, militare, securitate sau de orice alt fel, reale sau doar pretexte, trebuie să fim conștienți că unul dintre motivele importante pentru a ascunde acest ajutor este discrepanța atitudinii celor doi parteneri unul față de celălalt și îngrijorarea pe tema opiniei publice din România. Nu este exclus chiar ca Ucraina însăși să fi cerut acest secret din partea României. România a abordat comunicarea publică în privința ajutorului acordat de țara noastră Ucrainei nefăcând public în mod concret aproape nimic, în timp ce toate celelalte state fac publică orice vestă anti-glonț trimisă Ucrainei, (și) pentru că avem o mică problemă de discrepanță. Dincolo de diferite pretexte sau aspecte tehnice invocate. Și în loc să se rezolve această discrepanță prin negocieri foarte tranșante din partea României, soluția de compromis a fost să se ascundă discrepanța pentru societatea din România.
Desigur că nu spunem că ar fi trebuit făcute publice aspecte mai delicate, ce țin de anumite aspecte de securitate, dar cu siguranță că am fi putut face public tot ceea ce au făcut public și celelalte state. Ca să nu se mai poată spune despre societatea românească sau România absurdități cum că am fi „pro-ruși” sau „anti-Ucraina”.
Așadar, este foarte posibil ca această ascundere a ajutorului dat Ucrainei să nu fie nici de teama Rusiei, nici din vreo pudibonderie nelalocul ei, probabil nici vreun calcul strategic cu importanță covârșitoare (din moment ce suferim prejudicii foarte mari de imagine pe plan extern și intern), nici măcar vreo greșeală elementară de comunicare publică, ci posibil că este un calcul la rece și o teamă de reacția societății românești care deja nu mai privește cu ochi buni toată lipsa de respect reciproc consecventă din partea Kievului. Iar această ascundere este limpede că a convenit și Ucrainei, a convenit și decidenților români.
Dar în ce constă această discrepanță, mai exact? Să detaliem.
Prima parte a discrepanței – ajutorul României pentru Ucraina
România cel mai probabil că ajută deja Ucraina pe absolut toate dimensiunile posibile și îi oferă de la început absolut tot ajutorul de care are nevoie în absolut tot, iar Ucraina laudă conștiincios acest ajutor. Ajutor foarte mult, ajutor esențial, ajutor necondiționat. Pe orice speță. Aceasta reiese limpede chiar din declarațiile ucrainenilor, nu le inventăm noi. Iată așadar doar câteva dintre declarațiile publice făcute pe această temă chiar de Volodimir Zelenski sau alți înalți oficiali ucraineni:
• „Sunt recunoscător României pentru contribuția sa semnificativă la capacitățile de apărare ale țării noastre.” Zelenski, februarie 2022, încă de la începutul războiului.
• „Vrem să vă mulțumim pentru tot ajutorul pe care ni l-ați acordat, pentru ajutorul acordat armatei noastre, pentru ajutorul acordat ucrainenilor care au fugit din cauza războiului în România și pentru tot ajutorul umanitar... România e un partener de încredere.” Zelenski, aprilie 2022.
• „Aș dori să mulțumesc din toată inima României, prietenul și vecinul nostru bun, pentru tot ceea ce a făcut de la începutul acestei invazii pe scară largă împotriva Ucrainei”, Dmitro Kuleba, iulie, 2022
• „Ucraina este recunoscătoare României pentru asistența semnificativă furnizată din prima zi a unui război pe scară largă.” August, 2022
• „Sper ca într-o zi, după război, când secretele vor putea fi dezvăluite, oamenii vor ști cât de mult România a ajutat Ucraina. Cât de mult acest ajutor a contribuit la succesul contraofensivei din vară și la distrugerea nenumăratelor depozite de muniție ale Rusiei.”, în The Lviv Journal, decembrie 2022.
• „Președintele Ucrainei a transmis mulțumiri pentru sprijinul multidimensional și extrem de consistent acordat de România încă de la începutul războiului...”, Zelenski, ianuarie 2023
• „Această tragedie, acest război este, de asemenea, un test. Cine este prietenul tău? Cine este dușmanul tău? Cine este irelevant? Aș dori să spun clar că încă din primele zile de război, România și poporul român au fost alături de noi. Au stat alături de Ucraina. Amintiți-vă, nu sunt foarte multe țări, în stadiul incipient al unui război, care să fie capabile să acționeze și să ofere un astfel de ajutor, așa cum a făcut România”, martie 2023, Iulia Timoşenko, fost premier al Ucrainei.
Acestea sunt doar câteva exemple, alese repede și la întâmplare, dar a se observa epitetele de la cel mai înalt nivel, ajutor „semnificativ”, mulțumiri „din toată inima”, „cât de mult a ajutat România”, sprijin „multidimensional și extrem de consistent.” Trebuie să înțelegem aceste cuvinte așa cum sunt, sprijin „extrem de consistent încă de la începutul războiului acordat de România” spune chiar președintele Ucrainei, cel care nu s-a sfiit deloc să admonesteze public Germania sau orice altă țară care nu a acordat sprijin pe cât ar fi putut să o facă. Dar iată că România este lăudată chiar de el și de ministrul lui de externe cu fiecare ocazie, în cuvinte deloc modeste, chiar și de Iulia Timoșenko, fost premier al Ucrainei. Da, așa cum spune chiar ea, războiul este ca o hârtie de turnesol și îți arată adevărații prieteni, printre care se află și s-a aflat și România. Așadar, să ne prefacem că nu știm dacă România a ajutat Ucraina așa cum ar trebui ar fi nu o naivitate, ci mai curând o ipocrizie interesată. Iar cui să nu îi convină un ajutor necondiționat și nelimitat?
Desigur că noi susținem întru totul ajutorarea Ucrainei în continuare pe aceleași coordonate, la aceleași niveluri „semnificative” și „extrem de consistente”, înțelegem întru totul necesitatea acestui ajutor consistent, dar ce nu înțelegem este de ce Ucraina răspunde în acest fel îngrijorărilor României pe unele subiecte care, sinceri să fim, dacă am fi fost în locul Kievului, invadați de Federația Rusă, ni s-ar fi părut extrem de marginale. Tocmai de aceea nu înțelegem de ce este atât de important la Kiev să dai acum o lege împotriva minorităților naționale interzicând și studiul limbii române, de ce este atât de important pentru ei ca limba română să nu se mai audă în bisericile românești din nordul Bucovinei, de ce sunt atât de hotărâți să păstreze cu orice preț minoritatea românească împărțită în cea de „limbă moldovenească” și cea de „limbă română”, de ce nu le ajunge faptul că întreaga infrastructură rutieră a țării, a portului Constanța, fluvială, le-a fost pusă la dispoziție și ei mai vor cu orice preț și încălcarea tratatelor internaționale și aveau planuri încă de dinainte de război să adâncească ilegal și neloial Canalul Bâstroe și Brațul Chilia? De ce nu îi ajung sacrificiile economice, militare, strategice, de imagine pe care le face România, acuzată, iată, în fața întregii lumi occidentale, la BBC, într-un interviu cu un impact mediatic foarte mare în toată Europa, că România nu face destul, că ar avea o societate „pro-rusă” și tot mai prinsă de propaganda rusă?
Sincer, acestea sunt câteva întrebări al căror răspuns nu îl înțelegem, nu înțelegem logica din spatele lor, mai ales în acest context al războiului, mai ales în acest context al ajutorului dat de România. Ucraina are destui dușmani la granițele sale, nu înțelegem de ce, parcă neapărat, cu tot dinadinsul, vrea să își mai înstrăineze unul dintre puținii prieteni sinceri pe care i-a avut încă din prima zi a războiului (cine înțelege mai bine ce înseamnă o invazie rusească dacă nu noi și polonezii? Noi încă mai avem țara împărțită în două din cauza agresiunii rusești și sovietice!), mai ales pe teme care ar trebui să fie marginale pentru ea în aceste momente, dar care sunt foarte importante pentru societatea românească. De ce? Cui prodest?
A doua parte a discrepanței – acțiunile Ucrainei
Acestea fiind spuse, pe de cealaltă parte, în tot acest timp, după cum am spus și mai sus, Ucraina a acționat în mod evident împotriva sensibilităților societății românești pe toate dimensiunile principale, acestea fiind trei:
● prima este legată de minoritatea română, a dat legi și a făcut tot felul de presiuni împotriva minoritarilor români din Ucraina, nu de astăzi, ci de mulți ani înainte de începerea războiului. De ce minoritatea română din Ucraina nu a primit statutul de minoritate indigenă? Este o palmă dată și o absurditate istorică, deghizată în exprimări ambigue;
● a doua dimensiune constă în acțiunile împotriva limbii române de mult mai mulți ani și chiar a unor biserici în care se slujește în limba română acolo, la fel, de foarte mult timp, nu de azi-de ieri. Nu degeaba credincioșii români de acolo au rămas în majoritate la biserica ucraineană aparținând de Patriarhia Moscovei, pentru că Patriarhia Moscovei (desigur, având propriile ei interese) i-a lăsat să slujească în limba română, ucrainenii nu îi lăsau, după cum atestă chiar românii de acolo;
● a treia dimensiune o reprezintă lucrările ilegale pe Canalul Bâstroe și Brațul Chilia menite a scoate România din ecuația transportului din Marea Neagră pe Brațul Sulina, menite a îngrădi strategic România pe Dunăre și Marea Neagră, atât cât se poate. Cu evidente repercusiuni însemnate pentru România din punct de vedere economic, strategic, ecologic. După ce a sabotat în anii ʼ90 Canalul Sulina scufundând o navă proprie în cel mai îngust punct al canalului și blocându-l, pentru ca ea să poată pretinde să adâncească Bâstroe. La fel cum astăzi folosește ca pretext războiul pentru același lucru pe care și-l dorea din anii ʼ90.
De altfel, aceste trei probleme principale au fost foarte recent bine sesizate și de un analist ucrainean, Serghei Gherasimciuc, expert al Consiliului de politică externă „Prisma ucraineană”, analiza originală disponibilă aici, citată și de Defense Romania aici - minoritatea română, limba română și Delta Dunării. Și, deși se ferește să facă declarații prea tranșante pe această temă, recunoaște și el în privința „limbii moldovenești” că „Totuși, după „reforma lingvistică” pe care Chișinău a implementat-o acum, Ucraina va rămâne fără argumente, iar această problemă va trebui și ea rezolvată.” La fel și problema minorității române sau a Deltei Dunării.
Dar mai face și o observație cu care suntem întru totul de acord - „Cât despre frica-cheie (n.r. la Kiev) - revendicările teritoriale din România, care au fost adesea considerate în Ucraina ca un obstacol-cheie în calea alianței celor două state - aici putem spune cu certitudine că nu vor exista.” Suntem întru totul de acord - nu se pune problema de revendicări teritoriale, iar ceea ce face acum un personaj vocal din România pe această temă este o narațiune extrem de toxică, evident condamnabilă, ce aduce un evident avantaj de imagine Moscovei și un evident dezavantaj relațiilor româno-ucrainene și chiar minorității române din Ucraina.
Așadar, totuși, chiar și Serghei Gherasimciuc realizează faptul că această voce este una marginală în România și că această temere de la Kiev nu stă în picioare. Ea servește atunci drept pretext pentru a nu face ceea ce trebuie sau ce este normal în relațiile bilaterale? Dar lăsând aceasta la o parte, la toate cele trei probleme identificate și de analistul ucrainean, Ucraina rămâne datoare României de foarte mulți ani. Iar dacă acum, în plin război, primind ajutor din partea României pe toate planurile, refuză să facă ceva în această privință, ba chiar dimpotrivă, făcând chiar opusul, ce ne poate face să credem că pe timp de pace își va respecta promisiunile? Absolut nimic. Aici este de fapt o mare parte din problemă.
Dar fiecare doarme până la urmă cum își așterne și acasă, și în relațiile internaționale. Sperăm ca măcar în ceasul al doisprezecelea Ucraina să salveze acest parteneriat sincer și să facă nu ceva exagerat, nu ceva extraordinar, ci doar ceea ce a promis față de România de multe ori, de zeci de ani. Pentru că până la urmă s-ar putea să câștige acest război, dar să piardă un prieten, societatea românească, iar pe termen lung este posibil să conteze mai mult decât cred sau decât le pasă unora de la Kiev.
Cele două pericole
Sunt cel puțin două pericole raportate la această strategie care nu face public ajutorul acordat Ucrainei de către România. Unul este pericolul prevăzut de către cei din spatele strategiei, care au încercat să preîntâmpine acest pericol prin ascunderea ajutorului dat de România Ucrainei. Și al doilea este pericolul neprevăzut, care apare chiar în urma ascunderii ajutorului dat de România și al unei lipse de obiectivitate din narațiunile publice oficiale sau nu.
Primul pericol identificat de cei care probabil au venit cu această strategie ca România să nu facă public ajutorul dat Ucrainei se referă la această discrepanță - luând în considerare toate aceste acțiuni din partea Ucrainei, fățiș lipsite de respect și reciprocitate în relațiile cu România și cu românii, de mulți ani, nu de azi-de ieri, să ne imaginăm acum care ar fi reacțiile societății românești dacă ar afla într-adevăr magnitudinea reală a ajutorului dat de România Ucrainei, în contrapondere cu ce a făcut Ucraina în ultimii 30 de ani românilor de acolo și celor de aici și ce face astăzi.
Poate, dacă ar afla această scară reală a ajutorului, societatea românească ar începe și ea să ceară atunci legitim, de exemplu, tratament egal pentru românii din Ucraina. Poate ar cere mai insistent să fie respectată legislația internațională pe Dunăre. Poate ar cere ca Ucraina să nu mai recunoască „limba moldovenească” dinadins separând românii de acolo în două comunități distincte controlabile și care pot fi deznaționalizate. Poate ar cere respect reciproc și recunoaștere. Adică nu ar cere nimic exagerat, ci doar ceea ce Ucraina deja s-a angajat să facă, dar nu a făcut niciodată.
Discrepanța aceasta desigur că este foarte mare și probabil că acest lucru nu a scăpat nici decidenților români, nici celor ucraineni, tocmai de aceea ambii par mulțumiți cu această soluție în care România nu își declară deloc magnitudinea ajutorului pentru Ucraina. Dar aceasta mai înseamnă și grave prejudicii de imagine pentru România la nivel internațional, după cum s-a văzut din interviul recent de la BBC, menționat mai sus. Iar aici nu mai este corect față de România.
Tocmai de aceea Ucraina este acum foarte mulțumită cu starea de lucruri actuală în raport cu România, nu vrea să știe nici Europa și nici societatea românească adevărata măsură a ajutorului foarte important pe care îl primește prin România. Tocmai de aceea a mulțumit mereu la nivel oficial pentru ajutorul acordat de România și, mai ales, nu a pretins niciodată că nu primește destul ajutor de la noi (așa cum mereu pretinde vocal în cazul altor state), pentru că primește deja tot ce are nevoie de la România.
Și toate acestea fără ca publicul român să o știe, fără ca publicul român să ceară la schimb un tratament corect pentru etnicii români de acolo, fără ca publicul român să ceară respectarea tratatelor pe Dunăre, fără ca publicul român să ceară respectul și recunoașterea meritate la nivel bilateral și european. Sau, dacă le cere, să poată fi ușor expediat și discreditat drept „pro-rus”, „că le vom rezolva pe toate mai târziu” (așa ni se spune de 30 de ani) și tot așa.
Când societatea românească face cumva vreun pas alături de directive, când face vreo solicitare, când schițează vreo nemulțumire sau vreun protest la încălcarea evidentă a intereselor sale, să poată fi foarte ușor catalogată drept „pro-rusă” și împinsă într-un colț. Nu Ungaria este catalogată pro-rusă, ceea ce este în mod evident, ci România, cea care ajută Ucraina pe toate fronturile.
Pe scurt, probabil că dacă societatea din România ar ști adevărata anvergură a sprijinului acordat de țara noastră Ucrainei, atunci ar pune presiuni și pe clasa politica internă, dar și pe Kiev, ca aceste sensibilități din relația bilaterală să fie rezolvate cu reciprocitate. Și să nu se mai accepte altele. Adică nu se cere nimic extravagant, doar reciprocitate și respect. Dar asta nu convine nici Kievului, care s-ar putea vedea obligat să le ofere, nici decidenților locali, care s-ar putea vedea obligați să se asigure că le primim.
De aici probabil că avem situația paradoxală de acum, când nu știm mai nimic despre ajutorul oferit de România Ucrainei, fiind singura țară care nu declară cum și cât ajută, dar căreia Ucraina totuși îi mulțumește mereu și nu îi cere nimic în plus.
Dar al doilea pericol, pericolul ascuns al acestei secretizări a ajutorului dat de România Ucrainei, a acestei ascunderi a adevărului, stă în creșterea nemulțumirilor, frustrărilor din societate. Cetățenii își dau seama pe undeva că toate aceste acuze exagerate de „pro-rusism” și „anti-Ucraina” sunt profund nedrepte, sunt false, sunt jignitoare pentru efortul depus de cetățeni și de România și pentru acțiunile lor sincere de ajutorare a ucrainenilor, dar din cauza politicilor actuale privind comunicarea nici nu au argumente cu care să combată aceste narațiuni. Propriul lor stat nu face nimic ca să combată aceste acuze, ei sunt lăsați pe cont propriu și jigniți la toate televiziunile și de către toți „experții” și „jurnaliștii” români sau din afară. Să ne mirăm atunci că apar sentimente de frustrare?
Mai adăugăm și tot felul de sondaje mai mult sau mai puțin distorsionate, care sunt ulterior distorsionate și mai mult de către diferiți comunicatori publici, iar frustrările și nemulțumirile cresc.
Mai adăugăm și acțiuni complet neinspirate din partea Comisiei Europene, cu compensații jignitoare pentru fermieri, iar nemulțumirile cresc și mai mult.
Adăugăm unele acțiuni din nou cel puțin neinspirate (ca să folosim un eufemism) din partea Ucrainei, din partea propriilor elite politice din România, adăugăm creșterile uriașe de prețuri, inflația, și începem să realizăm modul în care se simte acum societatea. Dacă ne pasă.
Concluzii
Sigur, noi nu ne-am dori sub nicio formă să fie pusă în pericol ajutorarea Ucrainei ca să învingă agresiunea rusă. Ucraina trebuie ajutată în continuare, iar sacrificiile enorme ale oamenilor de acolo, dar și ale tuturor cetățenilor români și europeni, trebuie încununate de succes într-un fel sau altul. Dar nu ni se par în regulă nici unele acțiuni consecvente de la Kiev, nici lipsa de respect, nici demonizarea societății românești ca fiind „pro-rusă” de către diferiți factori de decizie/opinie interni sau externi.
Cu atât mai mult cu cât aceste acuze am arătat destul de limpede în analiza trecută că nu sunt adevărate. Iar societatea din România, cetățenii români au dreptul la toate avantajele conferite de recunoaștere și de apreciere atât la nivel intern, cât și la nivel extern pentru tot ceea ce fac atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv pentru a ajuta Ucraina și refugiații ucraineni, încă din prima zi a războiului.
A nu le acorda această recunoaștere cetățenilor români, aceste merite, la nivel european, dar a-i și compromite în plus la nivel colectiv prin acuzații de „pro-rusism” ni se lucruri profund incorecte, lipsite de orice etică și de obiectivitate la adresa societății românești, care nu fac decât să acumuleze lipsă de încredere, frustrări și nemulțumiri, pe bună dreptate.
Încă de la începutul războiului am susținut cauza Ucrainei, nedreptatea agresiunii și necesitatea ca Federația Rusă să nu câștige, la fel cum am expus mereu terorismul de stat din Rusia și URSS, agresiunile, agresivitatea și amenințările imperialiste pe care pe făcea la adresa vecinilor și nu numai, scriind despre aceasta chiar și cu o zi înaintea începerii invaziei din Ucraina. La fel cum am descris societatea rusă așa cum este ea astăzi, am tras semnale de alarmă în privința societății noastre și am susținut și acordarea ajutorului umanitar necondiționat pentru refugiații ucraineni, oameni simpli, ca și noi, care au nevoie de tot ajutorul în aceste clipe dramatice pentru ei. Au nevoie de orice brumă de bunăvoință și omenie, însă la fel și politica noastră de securitate și externă are nevoie de orice brumă de realism și pragmatism în scopul intereselor României. Pentru că aceasta nu este o chestiune abstractă, ci urmărirea adecvată a acestor interese ale României înseamnă mai mult și mai bine pentru fiecare cetățean de aici, trebuie să înțelegem acest aspect extrem de practic, care nu are de a face cu nicio ideologie și pe care îl urmărește orice alt stat din Uniunea Europeană și nu numai.
Este esențial pentru România ca Federația Rusă să nu câștige războiul ilegal și criminal din Ucraina, este esențial ca Ucraina să își păstreze integritatea, să devină parte a Europei democratice, împreună cu Republica Moldova. Este un drept al fiecărei țări să poată să aleagă un drum democratic și european, de aici până la Tbilisi, dacă și-o doresc. Este esențial ca România să continue să ajute Ucraina. Dar lucrurile nu pot continua așa în relațiile româno-ucrainene în lipsa unei reciprocități de respect, de drepturi pentru minoritari, de respectare a legislației internaționale și a sensibilităților celuilalt partener.
Dacă suntem parteneri. Este evident că România face tot posibilul să fie un partener corect și loial și la nivel umanitar și la nivel economic, politic, militar, strategic. Acum depinde doar de Ucraina și de politicienii de la Kiev dacă și ei văd această relație ca pe un parteneriat sau o văd doar în termeni conjuncturali și cu iz de suzeran sovietic. Mingea a fost mereu în terenul lor în relația bilaterală, iar modul în care decurge jocul depinde la fel de mult și de celălalt jucător, nu numai de bunăvoința și de omenia unuia dintre ei. Iar România nu a cerut niciodată mai mult decât a oferit în această relație bilaterală, ci poate chiar dimpotrivă. Este război și sigur că toate datoriile nu pot fi plătite acum, dar respectul a fost și este mereu gratis.
Încheiem cu ceva ce a spus chiar zilele trecute Mateusz Morawiecki, premierul Poloniei, probabil, alături de Statele Unite, cel mai mare aliat al Ucrainei: „Hai să ajutăm Ucraina, dar să facem aceasta într-un mod înțelept și, mai presus de toate, să punem pe primul loc interesele țării și ale fermierilor polonezi!”
Inutil să mai arătăm că, dacă spunea cineva din România aceasta, era catalogat imediat în întreg spațiul public drept „pro-rus”, „naționalist egoist” și „anti-ucrainean”. Dar această isterie trebuie să înceteze.
Autor: Matei Blănaru, doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
