Dan Dungaciu: E vremea deciziilor, nu a lașității strategice

Nu poți vedea elefantul cu microscopul. Dacă nu ai perspectiva bună, ratezi anvergura fenomenului. Despre asta e vorba în America lui Donald Trump.

FOTO 6abc.com

America

Nu poți vedea elefantul cu microscopul. Dacă nu ai perspectiva bună, ratezi anvergura fenomenului. Despre asta e vorba în America lui Donald Trump. Suntem prea aproape de fenomen pentru a-l putea înțelege judicios. Revoluția de acolo e profundă, năprasnică, fără precedent. De la valorile societale cotidiene la atitudinea față de putere, de la serviciile poștale la Pentagon, de la comisiile DEI până la USAID - totul va fi demantelat. Și nu e vorba numai despre funcționarea instituțiilor din sistem, ci de filosofia lui mai adâncă: politicienii aleși, în primul rând președintele, nu birocrația, trebuie să conducă America. E o schimbare majoră, acută, nemaivăzută de la Ronald Reagen încoace. Sigurul cuvânt potrivit pentru ce se întâmplă acolo este revoluție.

Scena globală

Și, nu în ultimul rând, politica externă. Viziunea asupra lumii se schimbă. În primul rând, America nu mai este o „națiune indispensabilă” – pace Madeleine Albright! -, nu mai modifică lumea „după chipul și asemănarea ei”, nu o mai „transformă”, nu o face „mai bună”, ci o lasă să funcționeze așa cum este ea. Cu o singură condiție – să nu afecteze interesele SUA și, eventual să-i aducă avantaje!

În al doilea rând, suntem în epoca „competiției marilor puteri” (great power competition). A spus-o Marco Rubio, Secretarul de Stat, în primul său discurs. Atenție: fără să menționeze niciodată sintagma „Uniunea Europeană”! Bruxelles-ul nu e acolo, nu e în tablou, pasă-mi-te nu e nici „mare” nici „putere”. Și asumarea acestei realități presupune schimbare de viziune, schimbare de concepte (reapar acum idei din portofoliul Războiului Rece: „balanță de putere”, „sfere de influență” etc. – vezi Groenlanda sau Panama), punerea în criză a instituțiilor care au servit anterior în alte peisaje strategice: inclusiv NATO va fi pus la grea încercare. Și asta explică multe din cele care se derulează sub ochii noștri, în ciuda unor oftate sau icnete care bântuie coridoarele puterii din capitalele europene. În al treilea rând, scopul major al lui Trump este să devină cel mai important președinte american din ultimii 100 de ani (cel puțin)! Pentru asta, își va pune în mișcare cele două instincte care funcționează ireproșabil: nu război și, concomitent, controlul armelor nucleare.

De aici, din acest tablou complicat și contorsionat, vine inclusiv atitudinea față de Ucraina. Europenii sunt ultragiați. Îi reproșează șefului Casei Albe, ingenuu, unii, mustind de rea credință, alții, că.... nu e Joe Biden! Nu, Trump nu e Biden, și nu va fii niciodată; este opusul lui. Că ne place, că nu, că vrem, că nu vrem. Decizia a fost a poporului american. Se numește - democrație!

Ucraina

Ucraina, pentru administrația Trump, arată așa. În primul rând, situația moștenită de la fosta administrație: Ucraina a fost refuzată în NATO, Kievul a pierdut războiul, nu are cum să îi scoată pe ruși de acolo, oamenii mor, infrastructura energetică a Ucrainei este la pământ, orașele continuă se se transforme în ruine. În plus, viitorul nu sună deloc bine: rușii, care înaintează (poate) încet, dar sigur, atunci când vor cuceri și restul orașelor din Donbas înseamnă că vor depăși, practic, toate liniile de apărare și fortificațiile ucrainene. Și nu vor avea în față decât un câmp deschis, imposibil de apărat, până la... Nipru!

În al doilea rând, în contextul „competiției marilor puteri”, Ucraina este doar un dosar printre cele pe care Trump trebuie să le rezolve, pașnic: Ucraina/Rusia, Orientul Mijlociu (Iran și Israel) și... China. Un dosar, și nu cel mai important. Căci Ucraina – nici măcar Rusia! - nu este o problemă de securitate pentru America, și asta europenii nu vor să înțeleagă! De aceea dosarul se va rezolva plecând de la realități, nu de la vise sau obsesii. Cadrul negocierilor este propunerea rusă a acordului de pace nefinalizat între Rusia şi Ucraina din martie-aprilie 2022 la Istanbul, adusă la zi, deci luând în considerare câștigurile teritoriale și pretențiile politico-strategice ale Rusie. Moscova nu era niciun motiv să facă concesii, pentru că Rusia nu a fost învinsă. Administrația Biden și Europa au eșuat în acest proiect, trei ani de zile, presupunând că Biden l-a avut vreodată (cel mai probabil nu, de aceea ce e de condamnat la fost administrație este ipocrizia și cinismul fără margini, nu lipsa de înțelegere a situației).

Nu va arăta bine ce urmează. Dar așa se întâmplă când – din perspectiva Ucrainei - pierzi un război; sau – din perspectiva Rusiei – îl câștigi. E doar o chestiune de timp. Războiul se oprește, Zelenschi pleacă, rămânându-i (doar) șansa unei eventuale reevaluări pozitive în istoriografia ucraineană peste decenii. Ucraina va intra într-o perioadă de teribile turbulențe, iar rușii, care vor clama victoria pe toate canalele, vor genera, inevitabil, la scara întregii societăți, un naționalism ardent, de o intensitate periculoasă, în legăură cu care ce putem noi spera este ca Putin să trăiască suficient de mult ca să-l poată... tempera! În plus, încep deja să pregătească referendumurile pentru alipire la Rusia din... Harkov și Odessa, pe fondul crizelor inevitablie din țara vecină.

Europa/UE

Ce va face Europa? Ucraina și Rusia sunt probleme de securtiate pentru ea, de aici presiunea incomparabil mai mare pe Bruxelles decât pe Washinghton. Dacă asculți discursurile indignate și delirant anti-americane sau anti-Trump ale unora, ai senzația că Bruxellescul a pornit deja spre Beijing pentru a pune bazele unui parteneriat strategic menit să îl înlocuiască pe cel atlantic, ca să lupte cu Washingtonul. Sau, dacă asta nu va fi suficient, va merge până întra-colo încât, ca să scape de Donald Trump, se va alia și cu China și cu... BRICS-ul, unde va depune cerere de aderare! Adică, UE devine cu adevărat actor global! Și, nu-i așa, „autonom strategic”...

În realitate, nimic din toate acestea nu se vor petrece. După cum s-a văzut și recent, inclusiv la Washington, Bruxelles-ul nu are soluții, nu are nici măcar curajul ripostei fățișe anti-Trump! Paradoxal, aparent, pe americani nu i-ar deranjează deloc dacă vorbele europenilor s-ar transforma în fapte! Adică dacă cocoșii jumuliți care cântă pe gardurile Palatului Elysee ar face ce spun (sau cântă!), respectiv și-ar asuma militar chestiunea Ucrainei, ar compensa retragerea Americii din dosar și ar lupta cu Rusia, pentru propria emancipare, punând capăt înfrângerilor europene (una franceză, a lui Napoleon, alta germană, a lui Hitler) pe stepele nesfârșite și nemiloase ale Rusiei. Doar că, la fel ca toată lumea, în ciuda unor exaltați care nu au mirosit niciodată nici măcar uniforma militară, darămite un război, administrația Trump știe că asta nu se poate.

În realitate, Europa nu contează niciun gram în problematica de securitate. Nu e nici „mare”, nici „putere”. Aaaa, că va fi, peste cinci ani (!), când uzinele de armament o să înceapă să duduie, iar armata europeană va defila pe bulevardele marilor capitale europene – asta e doar un gând. Pe termen scurt, Europa are o valoare de întrebuințare precară din punctul de vedere al securității – chiar și eveuntuala trimitere de trupe de pacificare se va face tot cu garanții de securitate de la... americani. Finalul? Europa se va conforma, încercând, timidă, să ciupească și ea oarecare avantaje.

Pe termen mediu, însă, UE va ieși șifonată rău din acest dosar, cu „acoperișul” politico-strategic grav avariat. Și, poate, nu puțini se vor gândi că, decât o „Europă federală” ipocrită și impotentă, nu e mai bună o... „Comunitate economică europeană” sinceră și funcțională?

România

Cât despre România, ea a ratat alegerile din SUA pentru că a stat cu ochii strict la media de mainstream. Alegerea lui Donald Trump – pe care nu avea cum să o înțeleagă de acolo - a stupefiat-o și i-a paralizat mișcările. Își pusese ouăle într-un singur coș: administrația Biden! Problema este că, tot cu ochii la aceeași media (practic puțin irelevantă dacă vrei să înțelegi cu adevărat America de azi), riscă să rateze și revoluția post-electorală pe care Trump o aduce.

Ruptă în două (geo)politic, fără președinte și sub spectrul unor alegeri după care, la cum arată lucrurile azi, lucrurile vor arăta oricum prost, indiferent de rezultat, Bucureștiul improvizează și, în cel mai bun caz, face mentenanță. Când Cotroceniul comunică „strategic” diferit de Palatul Victoria pe chestiuni fundamentale, întrebarea esențială nu este „cine te vinde și cui”, ci: Cine ești tu, România, ce viziune ai și care este planul tău de țară? Dacă nu te poți defini strategic, nu poți cere altora să o facă în locul tău. Înainte de a intra – chipurile! – în sfera de influența a unora sau altora, România trebuie să iasă urgent din sfera de influență a propriei incompetențe și indecizii strategice.

Cu asta trebuie să înceapă totul.

Dan Dungaciu este Președintele LARICS. O versine prescurtată a acestui text a fost publicată de către AGERPRES.