Dan Diaconescu şi domeniile fabuloase ale urâtului din România

Peste tot, dar nu numai în România, o estetică a urâtului se află în elaborare. Cu un asemenea obiect, omul - sau lumea lui întreagă - se poate trezi în cele mai bizare situaţii.

Urâtul are fantezia nesfârşitei schimbări. Mereu te provoacă. Are o vitalitate maximă. Se simte oriunde în apa lui ca un peşte. Urâtul, deci, a devenit obiectul zilei acum.

Dacă ar fi să mă gândesc la politica românească, Dan Diaconescu şi partida lui îl reprezintă cel mai bine. În unele momente, bineînţeles, şi alţi corifei infantili sau putrezi. De exemplu, Traian Băsescu, când devine trădătorul acru şi uzat, nu proaspăt şi vesel. Atunci îşi pierde farmecul. Nu vorbesc aici de viclenia lui mortală. Atunci intră pe alt nivel, cu totul special, al canonului nostru. E o zonă sumbră, pot să spun, acolo. Sau Vitor Ponta, când devine păsăroiul chel de gânduri, opărit, dar care râde încet. Crin Antonescu, uneori, e-un rege somnambul, care vorbeşte prea solemn, tună în al său buduar, pe tronul de câlţi  bugezi.

Însă legătura lui Dan Diaconescu şi a partidei lui cu o filozofie populară a urâtului este foarte trainică. Dan Diaconescu nu numai că ar putea să-şi rezolve problema doctoratului - problemă personală în politică, uşoară, vezi cazul Ponta -, dar ar putea crea o catedră cu domeniul lui. O catedră largă şi profundă. I-ar putea angaja drept profesori, nu numai drept material didactic, pe corifeii partidului lui.

Urâţenia lui Dan Diaconescu nu ţine deloc de fizicul său. Nu. Nu ţine deloc nici de viaţa personală. Cele două aspecte, după datele pe care le am, arată cu totul altfel. Dan Diaconescu are doar vocaţia urâtului ca atitudine, ca filozofie de viaţă sau ca morală. Şi asta îi ajunge. El simte toate diferenţele din acest domeniu, ce ţine de invizibil. Şi-a creat muşchi puternici şi dexterităţi pentru o asemenea profesie de credinţă. Şi-a pus sufletul, inima şi mintea mereu la lucru pentru asta. Deja muşchii minţii sale, atât de preţuiţi în politica noastră, s-au adaptat acestei naturi cotropitoare. Muşchii au volume gigantice. Dacă ar putea fi văzuţi, mulţi dintre politicienii români s-ar înfricoşa malign. Ar plânge sau ar hăhăi continuu. Bineînţeles, ar dispărea din spaţiul public. Dan Diaconescu are o mare acurateţe la ochiul interior. Unul lucios, enorm şi negru. Vede prin ziduri, prin haine cu el. Vede toate tipurile de urât. Caută, cu răbdare de cercetător, locul proaspăt, afânat, vulnerabil, naiv şi sentimental, ca să semene sâmburii artei sale acolo.

Urâtul a devenit şi o ştiinţă, care dezvoltă în spatele ei metode şi înalte tehnologii. OTV-ul poate fi exportat ca o tehnologie de mare performanţă pentru genul urât media. Lumea a treia sau a doua ar plăti oricât pentru ea. Foarte multe adevăruri revelate de OTV par corecte, dar sunt urâte groaznic. Put mai tare decât un cadavru. Urmăriţi cazul Elodia. Anchetarea morţii ei a fost corectă, în felul ei ciudat. Celelalte televiziuni n-au sesizat corectitudinea asta enormă. E o corectitudine cu „k" mai mult decât cu „c". Mijloacele căutării acestei fantome de către OTV, ca şi efectele de scenă, au fost de o urâţenie rară. Lucrurile s-au repetat, trase la xerox, şi în cazul privatizării OLTCHIM.

Odată cu intrarea lui Dan Diaconescu în politică, ni s-a confirmat, într-un fel, că urâtul a confiscat şi zona de vârf a puterii. Ciudată, la prima vedere, ni se pare şi apropierea lui DD de realitatea Ceauşescu. Cu totul ciudată, dar exactă. Numai Dan Diaconescu, un monstru al succesului în economia de tranziţie, ar fi putut să miroase atât de bine căile subtile ale acestei asocieri. Ceauşescu, mai ales în anii '80, ni s-a arătat ca un rinocer al comunismului descompus. Puţea groaznic urâtul acestui chip de dictator. Ei bine, Dan Diaconescu, seară de seară, la OTV, extrage esenţele rare din acest cadavru şi le preface în diamant sau platină. Parfum sau resurse financiare enorme. Susţinătorii lui, reglaţi pe o bandă atât de îngustă a prostului gust - şi totul ţine de cap aici, nu de nas sau de stomac -, simt un parfum franţuzesc, o bogăţie fabuloasă, iar nu duhoarea firească. Vorbesc la figurat acum.

Cum am spus, ca un om obişnuit, Dan Diaconescu, în universul lui intim, cred că  practică o atitudine îmbietoare. Are maşină scumpă, inele, brăţări, pantofii şi cămaşa lui Becali - totul cu un gust rafinat al risipei, falnice şi senzuale. Aerul plesneşte, nu vibrează, de bunăstare în jurul lui.

Urâtul practicat de el e o chestiune de domeniul invizibilului. În invizibilul din jurul nostru, când apare el, se produce o mare vânzoleală. Pucioasă, trăsnete, balauri cu guşi mari de gunoi, câini sau pisici moarte, în mormane, fiecare cu câte un suflet de nebun implantat, gata să ocupe iar parcurile, străzile, curţile şi scările de bloc. În acest peisaj de apocalipsă urâtă, uşor schiţat aici, umbra lui Dan Diaconescu domină. Toate celelalte umbre, ca susţinători, îi cad la picioare, îi pupă mâna, îi dau banii lor, îi dau sufletul terfelit, averile invizibile şi negre. Într-un astfel de context, Dan Diaconescu ar putea ajunge împărat în cerul nostru negru. Preşedinte, într-o lume reală, chiar ca cea a noastră de acum, - nu cred.