Dacă Josef K. ar fi avut telefon mobil

Dacă Josef K., personajul principal din Procesul lui Kafka, ar avea telefon mobil, ar apărea ca o caricatură. Ar putea fi pus în situaţia de a intra în contact cu funcţionarii (la fel de mărunţi ca şi el) ai unei uriaşe companii de telefonie mobilă şi atunci de întregul roman, de întregul Proces, s-ar alege praful.

Omul nostru (nu cel al lui Kafka) are un telefon mobil la care ba vorbeşte, ba nu vorbeşte. După caz, după necesităţi. Ba se simte uneori ascultat, interceptat, ca toată lumea. Pentru că, nu-i aşa, înjură din când în când pe unii sau pe alţii. Şi ştie că la noi toţi suntem înregistraţi.

Într-o bună zi descoperă că tocmai a apărut pe piaţă un nou tip de abonament, mai avantajos, aşa că se hotărăşte să-şi schimbe abonamentul. A făcut acest lucru de mai multe ori în cei cincisprezece ani de când este abonatul aceleiaşi companii. De fiecare dată a fost simplu: un apel la serviciul de specialitate, câteva date (un CNP, o adresă etc.) şi exprimarea verbală a dorinţei. În câteva minute problema era rezolvată.

Află despre noul abonament de la magazinul unde tocmai îşi plăteşte factura, aşa că solicită acolo schimbarea. Funcţionarul transmite nişte date, omul nostru primeşte un SMS cu un cod pe care îl comunică, problema pare rezolvată dar ghinion: funcţionarul îi spune că abonamentul în curs presupune un stick de internet care trebuie restituit. Omul îi spune că nu l-a ridicat niciodată şi implicit nici nu l-a folosit. Funcţionarul se scuză că ei sunt doar parteneri ai companiei de telefonie şi nu poate face el direct schimbarea de abonament. Îl îndrumă să sune la un număr de trei cifre sau să încerce direct la un magazin al companiei.

Omul sună la numărul de trei cifre, ascultă politicos câteva reclame, apasă docil tastele indicate de robotul cu voce de femeie amabilă şi în cele din urmă îşi expune problema unui operator umanoid. Precizează că nu vrea un telefon nou. Veţi fi contactat în trei zile de un coleg al meu. Ştiţi, până acum se rezolva pe loc, nu se poate... Nu se poate, am înregistrat comanda, trei zile. Mulţumesc.

În aceeaşi zi trece întâmplător pe la un magazin al companiei. Este invitat într-un fotoliu uriaş, confortabil şi intim unde o funcţionară frumoasă cu ochi albaştri, uniforma companiei şi o tabletă gingaşă în braţe îi ascultă cererea. Desigur, dacă doriţi un telefon nou... Nu doresc un telefon nou, doar abonamentul... Fata face nişte verificări şi îi explică faptul că tipul de abonament este prea nou şi din această cauză sistemul (cum adică sistemul? nu ştiu, sistemul) nu poate procesa o operaţiune de genul schimbării de abonament. Să mai aştepte câteva zile şi să încerce din nou, se rezolvă.

Peste două zile primeşte un SMS în care i se comunică numărul de înregistrare al comenzii cu precizarea că în trei zile lucrătoare va fi contactat. Trec patru zile lucrătoare şi două nelucrătoare şi nimeni de la companie nu sună. Sună omul nostru la companie. Ascultă robotul care expune cu entuziasm o serie de avantaje evidente ale abonaţilor, apasă tastele, ajunge la urechea unui operator. Nu interesează numărul de comandă. I se explică de ce nu poate cumpăra un telefon nou, pentru că nu demult a cumpărat unul... Explică la rândul lui că a mai explicat de câteva ori că nu vrea telefon nou, ştiţi, doar abonamentul... Aha, abonamentul. Am înţeles, oricum nu se poate schimba până la data de facturare, scadenţa lunară... Dar până acum se putea şi factura era jumate-jumate... Nu se poate, vă vor contacta colegii mei cu două zile înainte de scadenţă, o zi bună. Nico grabă, aşadar...

Cu două zile înainte nu sună nimeni. Cu o zi înainte sună el. Funcţionarul îi repetă treaba cu două zile înainte, apoi face un calcul mental rapid şi revine asupra explicaţiei. De fapt schimbarea de abonament este imposibilă. Mai are de aşteptat un an jumate. De ce? Pentru că şi-a schimbat abonamentul cu şase luni în urmă şi perioada contractuală este de doi ani. Başca beneficiază de o ofertă specială de tip combo. Ce e ăla combo? Hm, stick-ul de internet. Ştiţi, nici măcar nu l-am ridicat iar telefonul meu e atât de vechi încât pare aproape fix. Nu are nici cameră foto darămite internet. O să vă sune cineva mâine.

Îl sună cineva într-adevăr peste trei zile. I se repetă că nu poate renunţa la contract decât după doi ani, altfel plăteşte 150 de euro. Omul spune că nu despre contract e vorba ci doar despre tipul de abonament şi că, dacă este vorba despre un beneficiu al lui, normal ar fi să poată renunţa fără a plăti despăgubiri. Nu se poate, beneficiul e beneficiu, oferta ofertă. Şi a semnat. N-a semnat nimic, spune, a fost o discuţie telefonică şi nimeni nu i-a explicat treaba cu cei doi ani. Nu se poate. Dar dacă ar vrea să-şi porteze numărul în altă reţea, la o companie concurentă (auzise că asta e ameninţarea supremă care îi înduplecă să-ţi facă imediat oferte personalizate avantajoase). Vă adresaţi direct companiei la care vreţi să vă portaţi şi, desigur, la noi plătiţi 150 de euro.

Mai poartă vreo două convorbiri similare în zilele următoare şi este în cele din urmă îndrumat către un magazin al companiei, oricare, unde poate formula o reclamaţie scrisă la care va primi un răspuns scris. Nu s-a mai dus nicăieri.

Povestea este măruntă şi meschină şi aproape că nu merită spusă. Trist este altceva. În România companiile private te tratează la fel ca la stat: aceeaşi greaţă definitivă, aceeaşi plictiseală iremediabilă, aceeaşi superioritate şi condescendenţă în faţa unui client cretin care nu pricepe o iotă din megalomania sistemului, din grandomania companiei. Te simţi la fel de insignifiant, de mărunt, de vierme. Simţi că meriţi să fii strivit cu vârful bocancului, al pantofului, al tenisului, al şlapului.

Privatul devine încet încet o caricatură a statului, a birocraţiei consacrate. Trebuie să plăteşti dacă renunţi la un drept al tău în condiţiile în care renunţarea nu dăunează nimănui. Până la urmă, deşi nu meriţi nimic, companiile de telefonie îţi dau minute, băncile îţi dau bani, televiziunile îţi dau neuroni etc.

Mi se pare că în spaţiul nostru public (sintagma este fără îndoială supărătoare) se produce pe scară largă un schimb de tip Prinţ şi cerşetor. Între om şi caricatura lui care îi ia locul, îi imită gesturile, îi repetă fals discursul. Un război surd al clonelor se întinde pe stradă, în pieţe, în instituţii.

Rolul caricaturii este însă inversat, îi dispare veselia, buna dispoziţie, aerul şăgalnic, ludicul. Rămân doar monstruosul, deformarea şi excrescenţele. Grimasa feroce, schimonosită. Pentru că suntem plini şi de caricaturi de dictatori. Fără număr, răspândiţi pe toate treptele. Ocazia le lipseşte, nu dorinţa sau disponibilitatea. Vremurile nu mai sunt atât de binevoitoare cu ei. Şi atunci caricatura le oferă soluţia. Îi înlocuieşte cu succes şi le asigură succesul.

Nu poţi regreta vremurile când erai luat de pe stradă pur şi simplu şi nu mai auzea nimeni de tine. Nici când bunul simţ de a susţine că doi şi cu doi fac patru te putea face să ajungi victimă, eventual erou. Însă nu poţi adora cu zâmbetul pe buze nici condamnarea de a trăi într-o lume de caricaturi deturnate sau transformarea bunului simţ într-o sursă inepuizabilă de ridicol şi de batjocură atunci când nu e ignorat cu totul.

Între cele două extreme rămâne o pată albă pe harta unor minţi adormite. Cred că la noi, astăzi, caricaturiştii ar trebui să moară de foame. Şi, totodată, mi-e teamă să mă uit în oglindă.