„Dă-mi zece mii!”

Ora 21.30, Bucureşti, strada 11 Iunie, aştept tramvaiul. „Dă-mi şi mie o ţigară!”, aud dintr-o dată o voce subţire lângă mine.

Parcă a apărut din neant, eu sunt cu mintea în altă parte – trebuie refăcută prezentarea unui proiect de la serviciu şi de vorbit neapărat la primărie pentru autorizaţia proiecţiei video planificată luna viitoare... Îi răspund scurt:

-N-am.
Aşa, unde rămăsesem? uite că am şi uitat..da, deci de sunat la primărie...
- Atunci dă-mi zece mii.
Ce, e tot aici? Mă uit mai cu atenţie: o individă slăbuţă, îmbrăcată într-un trening murdar, cu părul încâlcit şi cu privirea cam pierdută, dar imperativă. Mint fără ruşine:
- N-am.
- Să mori tu că n-ai?
- N-am, serios, chiar n-am zece mii.
- Atunci dă-mi cincizeci de mii.

De data asta chiar îi admir logica. Mă uit tot mai neliniştită după tramvai, chiar dacă asta înseamnă să o scap din privire. Pe stradă, ţipenie de om, nici măcar o maşină.
-Tu n-auzi să-mi dai zece mii?

Rămân cufundată în tăcere, privind concentrată în depărtare, spre un tramvai invizibil.
-Şi dacă te controlez şi găsesc bani, ce-ţi fac? Fă, n-auzi?

Nu-mi dau seama ce vârstă are, dar e posibil să fie chiar mai mică decât mine, dar genul ăla, îmbătrânit prematur. Chiar şi aşa, după o scurtă analiză, renunţ la posibilitatea unei confruntări fizice, de când eu şi frate-miu am crescut şi nu ne mai păruim mi-am pierdut antrenamentul. Şi am un rucsac de 5 kile în spate.
Deşi sunt conştientă de absurdul situaţiei, fac apel la retorică.
- De ce să îţi dau? Ne cunoaştem de undeva?
- Dă-mi, fă, 50 de mii că te bat şi-ţi iau şi banii şi telefonul.

Încep să mă tem serios pentru telefon, laptop, aparat foto şi viaţă. Apelez la varianta intimidantă (în mintea mea, desigur):
-Sun la poliţie!

Dar craca speranţei îmi e tăiată, scurt, de sub picioare:
- Şi ce-o să-mi facă poliţia?
-...
- Dă-mi 10 mii... nici nu sunt pentru mine, sunt pentru taică-miu, că are nevoie de două fiole de Aulin..

Mă răsucesc pe călcâie şi mă îndrept spre un taxi, oprit la semafor. Mă aşteptam la un cuţit împlântat între coaste. Ultimul lucru de care îmi amintesc a fost un şuierat de flegmă.

Episodul ăsta nu este singular, am zeci de întâmplări la activ cu cerşetori, borfaşi, băieţi de cartier, drogaţi ce-şi fac veacul pe străzi, cu oameni care fac apel la mila trecătorilor şi care uneori, în caz de refuz, ameninţă, înjură, scuipă.

Bucureştiul este unul dintre oraşele cu cei mai agresivi şi indiferenţi oameni. Cu indivizi care te snopesc în bătaie pentru un telefon mobil, cum a păţit o colegă de facultate, cu oameni sfâşiaţi de câini maidanezi, cu turiste violate şi ucise pe câmp. Şi pentru că vorbeam de indiferenţă – încă mă întreb cum poate să doarmă noaptea taximetristul care a lăsat-o pe câmp, noaptea, pe studenta japoneză ucisă luna trecută, în condiţiile în care a recunoscut că ştia că cel care o însoţea este un violator şi un agresor. Cum?