Curajul tinereții și viciul birocratic

Zilele trecute, când l-am întrebat pe un proaspăt absolvent de liceu maramureșean ce dorește să facă-n viață, el mi-a spus că visează să intre într-un serviciu secret pentru a avea pensie specială la 50 ani…

Cât de mult poate deforma gândirea unui tânăr mentalitatea de parazit a socialismului. Dacă nici la 20 de ani nu ai dorința de implicare, dăruire și depășire, dacă n-ai o chemare la slujirea semenilor tăi, dacă-ți refuzi plăcerea aventurii, bucuria de a învăța și curajul de-a risca, atunci când să te mai gândești la măreție?

Da, prudența e o virtute conservatoare, însă nu-ți cere să fugi de bătăliile grele ale vieții. Da, abordarea calmă și metodică pregătește oricând niște mutări de șahist. Însă tactica supraviețuirii nu trebuie confundată cu postura confortabilă de birocrat, yesman și executant.

Marile iubiri presupun saltul în necunoscut — cunoscut de toți romanticii, idealiștii sau misionarii binelui.

Cei care riscă mai și pierd, au cicatrici, sunt poate bârfiți și ridiculizați. Dar au măcar un crez, o misiune, un set de valori nepieritoare.

Orice creație presupune sacrificiul și abnegația, renunțarea la ego, ieșirea din traiectoria lineară a roboților și asumarea deplină a libertății.

Nu-mi place deloc postura morală a făpturii mioritice care invocă, în sprijinul propriei pasivități, jocurile făcute de alții.

Cred că istoria e scrisă de individualități excepționale, nu doar de forțe oculte sau inculte ale modernității.

Rezultatele spectaculoase în sport, business, cultură, politică ori spiritualitate au fost realizate de inși curajoși, de oamenii care sfidează frica, blazarea și, mai ales, consensul toxic al mediocrității.

Libertate fără curaj nu există. Nici tinerețe fără ideal…