Cum se declină „soldat” la feminin?

Regizorul israelian Talya Lavie a realizat un excelent film despre viaţa femeilor în armată. Într-o comedie neagră de calitate, autoarea descrie absurdul vieţii militare şi ridică o serie de întrebări extrem de actuale, nu numai pentru o ţară unde serviciul militar este obligatoriu pentru femei.

Statul evreu este singurul din lume care a introdus serviciul militar obligatoriu pentru femei şi,  deoarece în Israel femeile trebuie să facă doi ani de armată, acest lucru produce evident situaţii extrem de controversate. Pe de o parte atribuţiunile femeilor sunt limitate, iar cele două  batalioane de infanterie (Karakal şi Leoaicele Iordanului) unde femeile activează au mai degrabă funcţii de pază şi supraveghere. Unele femei susţin că nu le este permis accesul la roluri militare complexe. În acelaşi timp rabinii ortodocşi critică implicarea femeilor în viaţa militară şi cheamă la boicotarea sistemului de recrutare obligatorie. Subiectul este unul dintre cele mai controversate, iar statisticile arată prăpastia adevărată din armata statului evreu – deşi un sfert dintre militari sunt femei, mai puţi de 2% au grade militare superioare.

Talya Lavie, unul dintre cele mai promiţători reprezentanţi ai cinemaului israelian de azi, şi-a propus să dezvolte tema rolului femeilor în armată, şi a făcut un film remarcabil. Lavie s-a remarcat în 2006 cu un scurt metraj (Hayelet Bodeda - Substitutoarea), pe care acum l-a transformat într-un lung metraj (Motivaţie zero – Zero Motivation). Autoarea, care a fost regizor şi scenarist, dezvoltă povestea iniţială  şi reuşeşte să creeze o comedie neagră de cea mai bună calitate. Remarcabilă nu este doar complexitatea firelor epice (sunt trei poveşti care se întretaie), ci şi profunzimea cu care regizorul pătrunde în complicatele cotloane ale naturii umane şi în dificilele relaţiile sociale pe care noi oamenii le construim. Situaţiile în care sunt puse personajele sunt mereu la limita tragicului, iar episoadele cele mai brutale – o sinucidere, un viol eşuat, un episod psihotic ratat – se transformă în secvenţele cele mai pline de semnificaţii şi de umor.

Filmul (aici detalii  https://zeitgeistfilms.com/film/zeromotivation) este construit în jurul vieţii din armată a două prietene: Daffi şi Zohar. Ele îşi îndeplinesc serviciul militar la o bază militară din mijlocul deşertului, unde petrec ore nesfârşite făcând activităţi dintre cele mai absurde. Daffi, de exemplu, este responsabilă cu distrugerea documentelor companiei, iar prietena ei pierde vremea cu jocuri pe calculator. În mijlocul unei instituţii care ar trebui să fie orientată spre eficienţă şi coerenţă, domneşte o plictiseală generalizată şi o dezordine totală. De fapt niciun personaj din acest film nu este „stabil”, nicio relaţie nu este fixă, nimic nu are o finalitate inteligibilă. Însă chiar instabilitatea şi alunecarea din raţional în iraţional este trăsătura specială a filmului şi caracteristica lui Zohar, unul dintre cele mai interesante personaje ale filmului. Evident Zohar este un nume care trimite direct la misticismul iudaic, unde Zohar este simultan „zera” (sămânţa procreaţiei) şi „zero”. În acest nume sunt conţinute iluziile absurde ale vieţii (nu doar militare). Pentru că singurul război pe care îl duce Zohar este Minesweeper, iar la final, când ironia devine tăioasă, Daffi şi Zohar sfârşesc prin a se duela cu capsatoarele de birou, într-o oglindă răsturnată a duelurilor macho din westernuri. Cu toate acestea, deşi glisează mereu spre nebunie, niciunul dintre personajele lui Lavie nu îşi pierde coerenţa şi nici credibilitatea narativă – iar acesta este semnul distinctiv unui scenarist/ scriitor care ştie să gestioneze o poveste. Cele trei episoade distincte, care funcţionează ca trei filme scurte autonome, se întâlnesc mereu cu povestea lui Daffi şi Zohar. Daffi visează să ajungă „la oraş”, dar sfârşeşte prin a se întoarce la baza din deşert de unde voia să scape. Zohar vrea să iubeasă, dar când se îndrăgosteşte de un militar venit în vizită abia este salvată de la viol de Irene, o fata cu predispoziţii psihotice venită din Rusia; iar Rama, şefa fetelor, visează la promovarea şi sfârşeşte prin a fi trimisă la vatră.

Niciuna dintre aceste femei nu se află în mediul său, ele nu sunt la locul lor, şi fiecare visează la altceva, la ceva imposibil.  Zohar este mereu în conflict cu orice formă de autoritate, iar într-unele dintre cele mai comice episoade din film ea „execută” ordinele pe dos, numai pentru a readuce normalitatea. Când Rama îi cere să îi scoată o pată de cafea din cămaşa militară, Zohar o taie cu foarfeca; când i se cere să facă curăţenie în hârtiile din birou, Zohar  introduce toate documentele oficiale în distrugătorul de hârtie şi mărunţeşte totul; desigur, rezultatul este că biroul lor devine primul birou din Ţahal în care totul este salvat electronic. Zohar este combinaţia paradoxală dintre iubire şi ură, dintre. După cum spun colegele ei, Zohar este singura virgină care a ieşit vreodată dintr-un kibbutz, de fapt o combinaţie între posibil şi imposibil, între raţional şi iraţional. Însă nebunia ei este exersată ca formă maximă de luciditate, prin intermediul ei regizorul ne arată un univers aberant.  De fapt chiar titlul filmului trimite spre semnificaţii mult mai complexe decât poate fi redat prin traducerea din limba română. Efes beyahasei enosh înseamnă mai degrabă „Zero relaţii umane”. O altă posibilă traducere ar putea să fie: „Fără nicio tragere de inimă”, dar este insuficient, pentru că termenii ebraici au o mulţime de conotaţii aici. „Efes” înseamnă „zero”, iar „enosh” înseamnă „fiinţă umană” - numai că termenii puşi împreună înseamnă şi nimicnicie umană, în fond lipsa de noimă a umanităţii.

De fapt filmul chiar asta este - o comedie despre nimicului omenesc, despre inutilitatea lucrurilor pe care le considerăm de multe ori importante. Chiar baza militară din deşert constituie o referinţă directă la „pustie”, la pustietatea omenească şi la lipsa de consistenţă a instituţiilor pe care le construim ca să ne permită să trăim mai bine unii cu alţii şi care ajung să ne înghită şi să ne ucidă încet.

Dar poate cea mai importantă calitate a acestei producţii rămâne aceea că, deşi are o puternică dimensiune politică, este un film politic fără să facă politică - ceea ce este în sine dificil. O astfel de temă importantă este greu de tratat pentru că subiectul este extrem de provocator, dar Lavie a reuşit în Motivaţie zero să iasă din logica dihotomică bărbaţi vs. femei şi din tentaţia de a face încă un film anti-militarist. Dar, fără să fie un film militant, Motivaţie zero oferă o perspectivă critică la adresa culturilor „războinice” şi, mai ales, asupra culturilor militarizate, dominate de bărbaţi. Nici măcar războiul nu apare în film; el este amplasat mereu cu mare grijă în fundal, prin referinţe tangenţiale. Astfel reuşeşte un film în care patriarhalismul şi machismul sunt ironizate constant – în câteva scene, în mod repetat, femeile sunt puse mereu să le fiarbă cafele pentru colegii lor bărbaţi sau alte ori conflictul bărbaţi-femei este ilustrat prin situaţii parodice, în care bărbaţii se folosesc de femei ca de nişte obiecte - dar nu este vorba despre războiul femeilor cu bărbaţii. 

E o falsă presupoziţie să credem că armata nu e pentru femei. Armata, în fond, nu e o instituţie normală pentru nicio fiinţă umană. Ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva suntem malformaţi chiar de către creaţiile noastre sociale şi culturale. 

O secvenţă din film găsiţi aici: Body