Cum schimbă pactul Pakistan-Arabia Saudită dinamica geopolitică a Eurasiei? Implicațiile pentru China (Partea II). China la zi

În materialul de astăzi „China la zi”, vă prezentăm continuarea (partea a doua) a traducerii unui articol deosebit de relevant despre relațiile geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud, publicat în numărul 23 al revistei Shìjiè zhīshì (世界知识, tradusă în limba română drept „Afaceri Globale”). Această publicație, una dintre cele mai vechi și influente reviste de politică externă din China, editată sub egida Ministerului Afacerilor Externe al Chinei, se remarcă prin analize riguroase și contribuții semnate de experți de prim rang în domeniul relațiilor internaționale.

Prima parte a acestui articol a fost publicată anterior în cadrul rubricii „China la zi” și poate fi consultată aici.

Foto: Prima ediție a Summitului ASEAN–China–Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC), desfășurat în mai 2025, Sursa: aici

Redăm în continuare traducerea din limba chineză a materialului menționat mai sus:

De la o nevoie unilaterală la o convergență de interese bidirecționale

Reporter “Afaceri Globale”: Care sunt tendințele relevante ale interacțiunii transregionale dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud?

Niu Xinchun: În ultimul deceniu, relațiile dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud au cunoscut o transformare substanțială, trecând de la o nevoie unilaterală la o „apropiere reciprocă” reală. În trecut, țările din Asia de Sud importau energie din Orientul Mijlociu și investeau acolo, în timp ce statele din Orientul Mijlociu aveau puține nevoi directe față de Asia de Sud. Astăzi, însă, asistăm la apariția unor nevoi bilaterale. Unul dintre principalele motive îl reprezintă schimbarea structurii pieței energetice. În urmă cu zece ani, piața energiei era dominată de vânzători: țările care cumpărau petrol și gaze naturale depindeau de cele care le vindeau. În prezent însă, oferta depășește cererea, iar vânzătorii sunt cei care caută cumpărători, relația dintre cele două părți devenind tot mai echilibrată. De exemplu, în urmă cu un deceniu, China era preocupată de modalitățile de a-și securiza accesul la petrolul și gazele naturale din Orientul Mijlociu, pentru a-și asigura dezvoltarea industrială. Astăzi însă, pentru a-și consolida poziția pe piețele din China și India, statele arabe din Golf nu se limitează la exportul de energie, ci investesc în segmentele de mijloc și aval ale industriei petrolului și gazelor din China și India, precum rafinării și combinate petrochimice, impunând totodată ca materiile prime utilizate de aceste unități să provină din țări precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, legând astfel piețele de desfacere.

Lin Minwang: Aprofundarea interacțiunilor dintre cele două regiuni este, într-o mare măsură, și rezultatul declinului hegemoniei americane. Odată cu slăbirea acestei hegemonii, angajamentele de securitate ale Statelor Unite față de regiunile pe care le dominau anterior s-au diminuat, ceea ce a constrâns statele din Orientul Mijlociu și Asia de Sud să își consolideze cooperarea reciprocă și să ia în considerare diversificarea relațiilor de securitate.

Același fenomen se observă și în domeniul economic, în special în sectorul petrolier. În 2003, SUA au purtat războiul din Irak în numele securității energetice. Însă, după ce în 2019 au devenit cel mai mare exportator de petrol și gaze din lume, dependența americană de energia provenită din Orientul Mijlociu a scăzut rapid. În 2020, președintele Trump a declarat că „America nu mai are nevoie de petrol din Orientul Mijlociu” și a pus sub semnul întrebării de ce SUA ar trebui să continue să protejeze securitatea Oceanului Indian și a Orientului Mijlociu. Retragerea treptată a SUA din angajamentele de securitate și economice din regiune a determinat statele din Orientul Mijlociu să caute noi parteneri. Asia de Sud a devenit o alegere firească, datorită legăturilor geografice, culturale și religioase strânse cu Orientul Mijlociu. La rândul lor, statele sud-asiatice au descoperit în Orientul Mijlociu un spațiu mult mai larg pentru cooperare și dezvoltare.

Reporter “Afaceri Globale”: În ce măsură aprofundarea interacțiunii geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud poate genera efecte dincolo de cele două regiuni?

Niu Xinchun: Consider că impactul este limitat. Totuși, dacă ar fi să vorbim despre eventuale efecte, acestea ar consta în faptul că, pe fondul declinului hegemoniei americane și al slăbirii mecanismelor internaționale precum ONU și OMC, consolidarea relațiilor dintre mecanismele și organizațiile regionale poate contribui, într-o anumită măsură, la umplerea golului lăsat de această erodare.

Lin Minwang: Se observă, de asemenea, o intensificare a interacțiunilor dintre Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Asia de Est. Un moment emblematic în acest sens l-a reprezentat prima ediție a Summitului ASEAN–China–Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC), desfășurat în mai 2025. În trecut, ASEAN a încercat să integreze India în arhitectura sa largă de cooperare prin mecanisme precum Summitul Asia de Est. Indonezia și Malaezia au susținut chiar includerea Pakistanului, însă temerile că rivalitatea indo-pakistaneză ar putea dilua mecanismul general de cooperare au împiedicat integrarea Pakistanului în structurile de cooperare cu Asia de Est.

Însă, situația a cunoscut recent o evoluție interesantă. Entuziasmul Indiei pentru cooperarea cu Asia de Est a scăzut vizibil; în 2019, India s-a retras chiar din negocierile pentru Acordul de Parteneriat Economic Regional Cuprinzător (RCEP) și s-a orientat tot mai mult către Africa și Orientul Mijlociu. În schimb, interesul Pakistanului față de ASEAN a crescut considerabil, iar Indonezia și Malaezia au început să susțină tot mai activ includerea Pakistanului în cadrul ASEAN și în mecanisme precum Summitul Asia de Est.

Cooperare „mini-multilaterală” în continuă expansiune

Reporter “Afaceri Globale”: În ultimii ani, de ce au apărut tot mai multe mecanisme de cooperare și formule de colaborare „mini-multilaterală” între Orientul Mijlociu și Asia de Sud, precum și între aceste două regiuni și actori externi?

Niu Xinchun: Acest fenomen are legătură, în esență, cu factorii care limitează cooperarea dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud. Atunci când statele din cele două regiuni colaborează, ele sunt puternic influențate de politicile de diversificare, ceea ce le determină să „mizeze pe mai multe fronturi”. Această strategie, însă, vine la pachet cu numeroase constrângeri. De exemplu, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, în relația lor cu Asia de Sud, trebuie să mențină un echilibru între India și Pakistan. Pentru statele din Golf, Pakistanul are legături strânse cu acestea în plan militar, politic și religios, însă cooperarea economică este mai slabă, în principal din cauza situației economice dificile din Pakistan. Pe de altă parte, India are relații economice și energetice solide cu aceste țări, dar cooperarea politică și în domeniul securității nu atinge nivelul relației istorice dintre statele din Golf și Pakistan. Prin urmare, strategia adoptată de statele arabe din Golf constă în menținerea unei poziții de echilibru între India și Pakistan, precum și în eforturi de mediere a divergențelor dintre cele două părți în chestiunea Kashmirului.

La rândul lor, statele din Asia de Sud sunt nevoite să gestioneze și să echilibreze relațiile dintre cele trei mari grupări din Orientul Mijlociu: statele arabe din Golf, Iranul și Israelul. În ceea ce privește relațiile cu marile puteri din afara regiunii, atât statele din Orientul Mijlociu, cât și cele din Asia de Sud evită să se alinieze unei singure tabere între China, SUA, Rusia și Uniunea Europeană, preferând o strategie de gestionare flexibilă a relațiilor dintre aceste centre de putere, în vederea maximizării propriilor interese.

Se poate spune că interacțiunea dintre statele din Orientul Mijlociu și cele din Asia de Sud se bazează în continuare în principal pe formate de cooperare mini-multilaterală și, în final, pe acorduri bilaterale concrete. Mecanismele multilaterale care încearcă să includă simultan mai multe țări din Orientul Mijlociu și Asia de Sud se confruntă adesea cu dificultăți în avansare. Această caracteristică este puțin probabil să se schimbe într-un viitor previzil.

Lin Minwang: Pe de o parte, acest fenomen reflectă faptul că statele din regiune caută sprijin reciproc și își dezvoltă în mod autonom capacitățile economice și de securitate. Pe de altă parte, merită analizat de ce Asia de Est a reușit să construiască o arhitectură regională de cooperare bazată pe „centralitatea ASEAN”, în timp ce Asia de Sud și Orientul Mijlociu nu au reușit acest lucru.

În trecut, Orientul Mijlociu a reprezentat sfera de influență a Marii Britanii, iar astăzi este cea a SUA; Asia de Sud, în mare măsură, se află în sfera de influență a Indiei. Totuși, în prezent nu există nicio mare putere care să poată exercita un control deplin asupra Orientului Mijlociu sau asupra Asiei de Sud. În Asia de Sud, Pakistanul poate încă să contrabalanseze, într-o anumită măsură, influența Indiei. Astfel, India a promovat cooperarea în Asia de Est prin Summitul India–ASEAN, inițiativa de cooperare Mekong–Gange și alte formate mini-multilaterale, iar cu sprijinul SUA participă și la mecanisme multilaterale precum I2U2 și IMEC. În același timp, Pakistanul a construit, la rândul său, diverse mecanisme de cooperare cu statele din Orientul Mijlociu. În esență, aceste fenomene sunt rezultatul fragmentării plăcilor geopolitice ale regiunii.

În ultimii ani, mecanismele de cooperare și formatele de „mini-multilateralism” dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud, precum și dintre aceste două regiuni și actorii externi, au proliferat constant. Acest fenomen reflectă, de fapt, factorii care limitează cooperarea dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud. Când țările din cele două regiuni cooperează, politicile lor de diversificare le determină să „parieze pe mai multe direcții”, ceea ce aduce numeroase constrângeri. De exemplu, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite trebuie să echilibreze relațiile dintre India și Pakistan atunci când cooperează cu Asia de Sud. Pentru statele arabe din Golf, Pakistanul are cu ele legături strânse în plan militar, politic și religios, însă conexiunile economice sunt slabe, în principal din cauza situației economice interne dificile a Pakistanului. India, în schimb, are o cooperare strânsă cu țările din Golf în domeniul economic și energetic, dar cooperarea politică și de securitate nu este la fel de profundă ca cea dintre aceste state și Pakistan. Prin urmare, țările arabe din Golf adoptă strategia de a oscila între India și Pakistan și încearcă să medieze disputele indo-pakistaneze privind problema Kashmirului.

La rândul lor, statele din Asia de Sud trebuie să echilibreze relațiile cu cele trei mari grupuri din Orientul Mijlociu: statele arabe din Golf, Iran și Israel. În ceea ce privește relațiile cu marile puteri din afara regiunii, atât țările din Orientul Mijlociu, cât și cele din Asia de Sud evită să aleagă o tabără între Statele Unite, China, Rusia și Europa, preferând să navigheze între toți actorii pentru a-și maximiza interesele. Se poate spune că interacțiunile dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud sunt, și în prezent, impulsionate în principal de formate de cooperare mini-multilaterală și se bazează, în ultimă instanță, pe relații bilaterale. Mecanismele multilaterale cuprinzătoare, care încearcă să includă numeroase state din ambele regiuni, avansează cu mare dificultate. Această caracteristică nu se va schimba în viitorul previzibil.

Această situație reflectă, pe de o parte, faptul că țările din regiune se sprijină reciproc pentru a-și asigura dezvoltarea economică și securitatea. Pe de altă parte, merită analizat de ce Asia de Est dispune de o arhitectură de cooperare regională centrată pe ASEAN, în timp ce Asia de Sud și Orientul Mijlociu nu au reușit să dezvolte ceva similar. Orientul Mijlociu a fost, în trecut, în sfera de influență a Regatului Unit, iar astăzi se află în cea a Statelor Unite; Asia de Sud, în mare măsură, se află în sfera de influență a Indiei. Totuși, în prezent, nu există nicio putere capabilă să exercite o dominație completă asupra Orientului Mijlociu sau Asiei de Sud. În Asia de Sud, Pakistanul poate exercita încă un anumit efect de contrabalansare asupra Indiei. Din acest motiv, India dezvoltă diverse formate de cooperare mini-multilaterală cu Asia de Est, precum Summitul India–ASEAN sau Inițiativa de Cooperare Mekong–Gange, și participă, cu sprijinul Statelor Unite, la mecanisme multilaterale precum I2U2 și IMEC. Pakistanul, la rândul său, construiește numeroase mecanisme de cooperare cu statele din Orientul Mijlociu. În esență, toate aceste fenomene sunt consecința fragmentării geopolitice a celor două regiuni.

Atât în Asia de Sud, cât și în Orientul Mijlociu, statele din regiune se confruntă cu limite structurale serioase în eforturile de a construi mecanisme de cooperare regională centrate pe actorii locali, existând mai degrabă voință politică decât capacitate reală de acțiune. În Asia de Sud, rivalitatea profund înrădăcinată dintre India și Pakistan face dificilă chiar și formarea unor mecanisme eficiente de integrare regională, iar Summitul SAARC nu a mai fost convocat după anul 2016. În Orientul Mijlociu, multitudinea conflictelor și tensiunilor interne menține regiunea într-o stare de cooperare fragmentată. În acest context, pe măsură ce interacțiunile dintre cele două regiuni se intensifică, cooperarea bilaterală și „mini-laterală” devine opțiunea preferată a statelor implicate.

Impactul asupra Chinei este mai degrabă unul pozitiv decât negativ?

Reporter “Afaceri Globale”: Pe măsură ce interacțiunile dintre cele două regiuni se intensifică, pot apărea efecte negative asupra situației lor de securitate?

Niu Xinchun: Șiiții musulmani din India împărtășesc în linii mari perspectiva Iranului asupra securității. Din punctul de vedere al Iranului, extremismul este un fenomen generat de sunniți împotriva șiiților. În schimb, statele sunnite precum Pakistanul și Arabia Saudită consideră că extremismul își are originea în interiorul comunității șiite. Prin urmare, la nivel general, Pakistanul se aliniază cu statele arabe sunnite din Golf, iar India se apropie mai mult de Iranul șiit. Această divergență poate genera tensiuni. De pildă, India consideră că atacurile și confruntările din regiunea Kashmir sunt provocate de grupări sunnite. Pe de altă parte, în Orientul Mijlociu, organizații precum Hezbollah în Liban, mișcarea Houthi din Yemen sau Kataib Hezbollah din Irak sunt percepute de statele arabe din Golf drept forme de extremism șiit. Pe această temă, divergențele dintre cele două părți sunt profunde și deosebit de acute.

Lin Minwang: Într-un anumit sens, islamizarea și radicalizarea din Orientul Mijlociu și tendințele similare din Asia de Sud evoluează într-un ritm sincron și se influențează reciproc. De pildă, procesul de islamizare început în Pakistan în anii 1970–1980 a fost strâns legat de islamizarea din Arabia Saudită și Iran. După revenirea la putere a talibanilor în Afganistan, în 2021, au apărut temeri că Pakistanul ar putea cunoaște, la rândul său, o islamizare accentuată. Deja se poate observa că, după preluarea Kabulului de către talibani, „Mișcarea Talibanilor din Pakistan” a redevenit activă, reprezentând în prezent principala amenințare extremistă și teroristă la adresa Pakistanului. Pe 11 octombrie 2025, între Pakistan și Afganistan a izbucnit cel mai violent conflict de la revenirea talibanilor la putere în 2021, iar tensiunile dintre cele două părți continuă să se intensifice. Prin urmare, aprofundarea interacțiunilor geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud are într-adevăr potențiale efecte negative asupra situației de securitate din ambele regiuni. Totuși, rămâne de văzut în ce măsură aceste riscuri se vor amplifica în viitor.

Reporter “Afaceri Globale”: Care ar putea fi evoluția viitoare a interacțiunilor geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud? Și ce impact ar putea avea acestea asupra Chinei?

Niu Xinchun: Atât timp cât configurația internațională continuă să evolueze către o ordine tot mai multipolară, statele din Orientul Mijlociu și Asia de Sud vor continua să adopte strategii de „pariere pe mai multe direcții”, pentru a se adapta diversificării relațiilor internaționale. Într-un viitor previzibil, tendințele de multipolarizare și de creștere a complexității relațiilor internaționale nu se vor schimba, iar noi va trebui probabil să ne obișnuim cu o situație de durată în care statele sau grupările regionale joacă „cartea americană” în relația cu China și „cartea chineză” în relația cu Statele Unite.

Privind însă ansamblul evoluțiilor, atât multipolarizarea relațiilor internaționale, cât și aprofundarea interacțiunilor geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud sunt, în linii mari, mai degrabă favorabile decât nefavorabile pentru China. De exemplu, pe fondul diversificării relațiilor Indiei cu statele din Orientul Mijlociu, statele arabe din Golf își doresc, la rândul lor, detensionarea relațiilor indo-pakistaneze, întrucât escaladarea prelungită a conflictului din Kashmir ar putea avea efecte de propagare către Iran și ar putea afecta inclusiv propria lor securitate. O asemenea evoluție ar contribui la stabilizarea mediului regional din vecinătatea Chinei.

Lin Minwang: După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost nevoie de foarte mult timp pentru ca Orientul Mijlociu să treacă din sfera de influență a Marii Britanii în cea a SUA. În prezent, ordinea internațională se află într-o perioadă prelungită de incertitudine, iar acest lucru determină toate statele să adopte drept strategie cea mai prudentă diversificarea relațiilor externe. Aceasta înseamnă că actualul model de interacțiune transregională dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud va rămâne, pentru o perioadă considerabilă, opțiunea preferată a ambelor regiuni.

Pentru China, aceasta va aduce două provocări majore. Prima este că relațiile interne din Orientul Mijlociu și Asia de Sud sunt extrem de complicate; indiferent cu ce parte va aprofunda China cooperarea, va fi inevitabil atrasă în contradicțiile dintre statele din regiune, iar gestionarea echilibrată a relațiilor cu toate părțile va deveni dificilă. A doua provocare este că, în cazul în care Statele Unite vor continua să sprijine consolidarea influenței Indiei în Orientul Mijlociu și în Oceanul Indian, trebuie avut în vedere faptul că, în spatele acestui demers, se află și considerente menite să contrabalanseze sau să limiteze extinderea influenței Chinei în aceste regiuni. Deși, după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, relațiile dintre Statele Unite și India au atins unul dintre cele mai scăzute niveluri din secolul XXI, pe fondul achizițiilor de petrol rusesc de către India și al disputelor tarifare, nu poate fi exclusă posibilitatea ca, pe termen mediu, cele două părți să reia și să aprofundeze cooperarea în domeniile de interes comun.

Sursa: aici

*Paula Toma este Director executiv al Centrului de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.