Cum ne-am descurcat 10 ani fără președinte?

Dacă am întreba românii ce rol are președintele în țară, probabil că am auzi des fraza: „...oricum nu contează...”. Este o idee care s-a strecurat adânc în mentalul colectiv, o convingere că președintele este mai degrabă o figură simbolică, un om care stă în decor, face poze, participă la ceremonii, face declarații rare și, în cel mai bun caz, semnează niște documente.

FOTO Inquam

Dar este corectă această impresie despre președinte?

Ultimii zece ani sub Klaus Iohannis ne-au făcut să credem că președintele României este, în esență, inutil. Că România poate funcționa și fără prezența sa. Că deciziile majore sunt luate de Parlament și Guvern, că economia merge oricum într-o direcție globală și că tot ce ne trebuie este un administrator discret. Însă acest mod de gândire este extrem de periculos.

Realitatea este că un președinte implicat poate influența profund mersul unei țări. Nu doar prin vorbe, ci prin acțiuni. Nu doar prin prezență la evenimente, ci prin decizii strategice. Dar, în ultimul deceniu, ne-am obișnuit cu absența ca normalitate. Și tocmai asta este cea mai mare moștenire a președintelui care tocmai și-a dat demisia: ideea că președintele nu trebuie să facă nimic.

2014 – Speranța unui nou început. Greșeala noastră colectivă?

Recunosc: am fost un susținător puternic al lui Klaus Iohannis în 2014. Eram parte din acea generație care a văzut alegerile din acel an nu ca pe o simplă competiție electorală, ci ca pe un referendum împotriva unui sistem politic care sufoca România.

Cozi uriașe în diaspora, mii de oameni care au stat ore întregi în frig ca să voteze. A fost un moment de revoltă, o victorie a mobilizării civice. Nu l-am votat pe Iohannis pentru că ne convingea cu ceva, (deși a prins bine mesajul cu România normală și efectul orașului Sibiu), ci pentru că alternativa era Victor Ponta.

Și aici vine dilema cea mai frustrantă pentru mine: dacă m-aș întoarce în timp, aș vota la fel.

Nu pentru că Iohannis s-a dovedit a fi un lider excepțional, ci pentru că Ponta și PSD-ul de atunci ar fi fost un pericol major pentru România. Cu Dragnea în spate și o guvernare complet controlată, am fi riscat să devenim un regim autoritar în stilul Ungariei lui Orban sau Turciei lui Erdogan.

Problema nu este că l-am votat pe Iohannis. Problema este că ne-am amăgit.

Ne-am închipuit că omul tăcut și rece de la Sibiu va fi opusul lui Băsescu. Că va aduce o normalitate de tip german, cu eficiență și rezultate. Dar în loc de asta, am primit un președinte care a confundat discreția cu inactivitatea, diplomația cu lipsa de asumare și strategia cu indiferența. Se pare că nu luăm doar mașini la mâna a doua din Germania…

Un președinte absent. Dar cum ne-a afectat această absență?

Dacă Traian Băsescu a fost un președinte conflictual, asumat, care își exercita mandatul cu agresivitate și stil autoritar, Klaus Iohannis a fost exact opusul: o prezență fantomatică. 

Nu a fost un președinte care să inspire încredere. Nu a fost un președinte care să intervină în momente critice. Nu a fost un președinte care să își asume riscuri politice majore.

A fost un administrator distant, care a făcut din absență o metodă de guvernare.

• Când Guvernul Orban a căzut? Iohannis a privit de pe margine.
• Când PSD s-a reorganizat și a revenit în forță? Iohannis a tăcut.
• Când pandemia a lovit? Iohannis a avut o atitudine de director corporatist, nu de lider național.
• Când spitalele luau foc? Iohannis a fost mut.
• Când economia se prăbușea? Iohannis era plecat.

Într-o perioadă de crize suprapuse – pandemie, inflație, instabilitate guvernamentală – România a fost lăsată fără direcție și fără coordonare. Și acum vine întrebarea fundamentală: chiar nu contează președintele?

De ce un președinte implicat poate schimba totul?

Există o falsă percepție că în România președintele are doar un rol decorativ, sau în termeni populari, marionetă. În realitate, președintele are instrumente imense de influență, dacă alege să le folosească:

• Medierea politică reală – Un președinte puternic nu asistă pasiv la scandalurile din Parlament. El intervine, presează, creează soluții. Iohannis ar fi putut forța coaliții mai eficiente, ar fi putut bloca oameni toxici în funcții-cheie.
• Reforme strategice – Chiar dacă președintele nu dă ordonanțe, acesta poate stabili priorități naționale. Poate impune discuții serioase despre educație, sănătate, infrastructură.
• Politică externă autentică – Nu doar participare la summiturile UE și NATO. România putea fi un jucător strategic real, nu doar un spectator în alianțele internaționale.
• Intervenție în momente de criză – Pandemia ne-a arătat că președintele poate juca un rol crucial în coordonarea și gestionarea situațiilor de urgență.
• Reprezentarea reală a intereselor cetățenilor – Un președinte poate pune presiune constantă pe instituții. Poate ieși în față când se întâmplă tragedii. Este necesar să vorbească și să asculte cu adevărat.

Iohannis nu a făcut niciunul dintre aceste lucruri. Și tocmai de aceea ne aflăm într-un moment în care oamenii au ajuns să creadă că nu avem nevoie de un președinte.

Ce lecții trebuie să învățăm din acești 10 ani?

• Să nu mai alegem lideri pe baza tăcerii lor. Am crezut că „o să facă treabă” pentru că nu vorbea prea mult. În realitate, a fost doar un semn că nu avea nimic de spus.
• Un președinte absent e la fel de periculos ca unul autoritar. Dacă un președinte abuziv poate împinge țara spre haos, unul absent poate lăsa haosul să crească singur.
• România are nevoie de lideri care își asumă responsabilitatea. Nu de administratori plictisiți, nu de oameni care „așteaptă să treacă timpul”.

Ne-am descurcat 10 ani fără președinte. Ne-a ajutat sau ne-a afectat?

Cât timp vom mai accepta absența ca politică de stat? Cât timp vom mai trăi cu ideea că președintele „oricum nu contează”?

România nu își mai permite să piardă încă un deceniu.

Următorul președinte trebuie să fie mai mult decât o prezență pe hârtie, sau pe pârtie. Trebuie să fie acolo. Trebuie să însemne ceva.