Cum m-a tradus ICR

Cultura nu se exportă precum cheresteaua, petrolul sau tabla zincată.

Dacă în toţi aceşti ani cât a condus Institutul Cultural Român, Horia-Roman Patapievici şi-ar fi umplut, de cinci-şase ori pe an, portbagajul maşinii sale cu volume şi cărţi româneşti şi ar fi luat drumul Europei pentru a promova cultura, sigur ar fi fost aplaudat în unanimitate. Reporterii televiziunilor de ştiri l-ar fi ajutat să-şi închidă portbagajul burduşit de atâta cultură scrisă şi i-ar fi luat „declaraţii la cald", iar românii sensibili la cultura naţională, de la preşedintele ţării până la vânzătorul de la buticul gării Tecuci, ar fi fost satisfăcuţi: Patapievici promovează cultura română în lume!

Numai că ajuns la Paris, la Londra sau la Berlin, şi învârtindu-se cu sacoşele pline de cărţi pe la uşile editorilor, Patapievici s-ar fi acoperit de ridicol. Pentru că nu astfel se promovează cultura, să le faci capul mare străinilor cu scriitori din România, hai, coane, publică şi tu nişte talentaţi! Din păcate, în minţile multor patrioţi, care nu pot să doarmă din cauza destinului culturii române în lume, există o astfel de imagine caraghioasă. Dar cultura nu se exportă precum cheresteaua, petrolul sau tabla zincată.

Echipa de la ICR a pus la punct, de ani buni, un mecanism de traduceri din literatura română. ICR a acordat burse tinerilor traducători. Mai precis, au fost aduşi astfel de tineri în România, pe „casă şi masă", pentru a cunoaşte ţara, oamenii, locurile, scriitorii în carne şi oase, să miroasă băşina românească, poftim! Apoi, tinerii s-au întors în ţările lor, aşa, „infectaţi" de cultura noastră şi au propus spre traducere editurilor străine, după propriile lor convingeri, cărţile de care s-au îndrăgostit. Sau n-au propus, văzându-şi de viaţa lor, nicio problemă! Dacă editurile străine au acceptat respectivele cărţi, ICR a suportat o parte din costurile de traducere şi de editare. Tot acest mecanism de marketing a funcţionat eficient, sute de cărţi şi lucrări au fost traduse pe pieţe editoriale importante, n-are rost aici să fac o listă. Nu este invenţia echipei de la ICR. În alte ţări, „apa caldă" a fost inventată mai demult.

Şi eu am fost tradus potrivit acestui mecanism. Traducătorul bulgar Ivan Radev, beneficiar al unei burse ICR, mi-a tradus un volum de teatru, apărut în 2009, la o editură din Bulgaria. Nu i-am dat de băut lui Ivan, nu l-am linguşit şi nici nu l-am dus la femei din simplul motiv că nu l-am văzut la faţă nici până-n ziua de azi. Pur şi simplu, el a ales cartea şi mi-a tradus-o pentru piaţa bulgărească. Şi nici nu i-am mulţumit public lui Patapievici, ca să-i intru pe sub piele şi să-mi pună o pilă la bulgar. Dar ICR a sprijinit apariţia unor traduceri mult mai valoroase decât piesele mele în Bulgaria.    

Urmărind campania prin care a fost demolată munca echipei de la ICR, condusă de H.R. Patapievici, ajung să cred că orice lucru făcut în România, cu bună-credinţă, cu transparenţă, cu viziune, este sortit eşecului. De fiecare dată, se vor găsi mulţi care să inventeze ceva dubios acelui lucru, ba un „partizanat politic", ba un aranjament, ba ceva care pute, numai pentru a îngropa. Îngropăm, apoi dezgropăm, este şi asta o iluzie că facem ceva durabil!

Petre Barbu este senior editor "Adevărul"