Cum l-a speriat pe Cărtărescu barba de căpcăun a lui Moş Gerilă

0
0
Mircea Cărtărescu, la el acasă   FOTO: Eduard Enea
Mircea Cărtărescu, la el acasă   FOTO: Eduard Enea

Unul dintre cei mai importanţi scriitori români, Mircea Cărtărescu, n-a simţit fiorul religios al naşterii lui Iisus, pentru că nici nu îşi imagina că există Maica Domnului.  Nu a cântat colinde. Dintre ritualurile Anului Nou, n-a ştiut decât Sorcova. Pe Moş Gerilă îl vedea ca pe un căpcăun care l-a speriat şi l-a făcut să plângă.

Mircea Cărtărescu n-a simţit fiorul religios al naşterii lui Iisus, pentru că nici nu îşi imagina că există Maica Domnului. Uzurpator al lui Moş Gerilă, Moş Crăciun a venit cam târziu printre blocurile cenuşii, în care şi-a petrecut copilăria, în perioada comunistă.

Scriitorul a încearcat să-i dăruiască acum fiului său, Gabriel, tot ceea ce lui i-a fost refuzat: puţin miracol în miez de iarnă. Ochii mari ai unui copil te pot reînvăţa să crezi în povestea cu un staul, un prunc şi-o stea cu coadă.

Cum vă amintiţi atmosfera din Crăciunul copilăriei dvs.? Ce imagine a Moşului aţi păstrat?

Una singură. Tata lucra ca lăcătuş la Atelierele ITB. Într-unul dintre primii mei ani, trebuie să fi fost '58 sau '59, fabrica a organizat o serbare de Anul Nou în sala sa de şedinţe. Muncitorii, cu nevestele şi copiii lor,
se-ngrămădiseră acolo şi priveau la cele ce se desfăşurau pe scenă. Pe rând, copiii suiau, spuneau Moşului o poezie şi primeau o pungă cu o portocală mucedă, două bomboane şi o eugenie.
Eram foarte mic, cred că n-aveam nici 3 ani, şi priveam speriat în jur. Nu ştiam de ce sunt acolo, ce-i înghesuiala aia, nu-mi ajungeau privirile decât la câţiva metri în jur. 

parintii lui mircea cartarescu  foto

Mama şi tata (foto) erau singurii adevăraţi, ceilalţi erau pete de culoare, marionete ciudate, ochi de care-mi era teamă. Când deodată, mama mă dă jos din poală şi mă-mpinge de-a lungul rândului de scaune. Mă duce până la nişte trepte şi-mi spune: ,,Hai, du-te, du-te!".

Urc treptele şi mă trezesc în faţa lui Moş Gerilă: un bărbat uriaş, îmbrăcat în roşu, cu o mare barbă neagră, fără-ndoială a lui adevărată, acoperindu-i aproape toată faţa.  Dincolo de linia scenei, o întindere de capete, urlând ca marea. ,,Poezia!", îmi strigă mama disperată, dar eu sunt hipnotizat de bărbatul cu barbă neagră, un căpcăun din cărţile de poveşti, din cei care mâncau copii. Am început să zbier cât mă ţineau rărunchii. Mama s-a repezit pe scenă, m-a luat la subsuoară, a înşfăcat punga cu cadouri şi a coborât cu mine în sală.

M-a dus la subsuoară până acasă, eu zbierând ca din gură de şarpe, iar ea trăgându-mi din când în când la fund că am făcut-o de râs. Aş vrea să am amintiri mai frumoase legate de Moşul, dar  asta e singura.

Când aţi înţeles că Moş Crăciun este suplinit de Moş Gerilă?

A fost exact invers. Mie Moş Gerilă mi se părea legitim, iar celălalt un uzurpator. Nu auzisem decât de Moş Gerilă toată copilăria, iar când bunica din Banat mi-a zis ceva de Moş Crăciun am început să râd, mi se părea un caraghioslâc de femeie bătrână. Ca şi poveştile cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii, despre care ştiam că nu există.

Nici măcar Moş Gerilă nu exista de fapt: erau părinţii. Numai că la mine nu fuseseră nici părinţii măcar. La mine nu venea nimeni şi nu primeam niciodată nimic. Poate fiindcă nu-mi făceau nici brad, mă gândeam eu.

Vă părea rău că nu mergeaţi cu colindul?

Unde naiba să mă duc cu colindul?! Am trăit numai în blocuri. Primele colinde le-am auzit de la ţigănuşii din tramvaie: ceva cu Ştefan şi Mihai glorios veniţi din rai, cu ,,căprioare n-a vânat", cu ,,Domn, Domn, să-nălţăm". Şi priveam somnolent în braţele mamei, pe când tramvaiul se clătina pe şine şi taxatoarea dormea cu capul pe mica ei tejghea: erau murdari, dezbrăcaţi, le curgeau mucii. Nu trebuia să le dai nimic, ca şi cerşetorilor. Cerşetorii înşelau oamenii. ,,La muncă, nu la-ntins mâna!", le arunca tata din când în când.

Din ritualurile Anului Nou (căci Crăciunul n-a existat în familia noastră până la Revoluţie) n-am ştiut decât Sorcova. Câteodată îmi luau o sorcovă de la Obor, cu flori de hârtie colorate vulgar. Le sorcoveam pe cele două-trei rubedenii ale noastre, neuitând să adaug la sfârşit, după ,,iute ca oţelul", ,,La anul şi la mulţi ani,/ Să trăiţi şi să daţi bani!". Iar ele se executau. Nu mergeau niciodată până la Bălcescu (n.r. - bancnota de 100 de lei), dar hârtia de zece lei, roşiatică, apărea uneori în căciuliţa mea cu ciucure rotund.

Ce poveşti vi-l aduceau pe Moş Ene pe la gene în ajun de sărbătoare?

Mi le citeam singur, de la cinci ani încolo: cele din cartea roşie, din BPT, numită Basme populare româneşti. Era o lume fantastică, plină de zmei, munţi de sticlă, oameni de flori cu barba de mătase, împăraţi cu nume de culori şi şerpi înţelepţi, cu o mărgică fermecată ascunsă după măseaua din fundul gurii.
Am încercat o reconstrucţie a acelei lumi într-unul dintre ultimele capitole din Aripa dreaptă. N-a observat nimeni.

Ce vă inspiră bradul uriaş de la Unoiversitate şi beculeţele albastre din inima Bucureştiului?

Am văzut la televizor nişte sudori care lipeau un fel de imense coşuri de rufe unele peste altele şi un reporter care spunea: ,,Va fi cel mai înalt brad din Europa". Doar că nu arăta a brad, ci mai curând ca monumentul futurist al Internaţionalei a III-a. Sincer să fiu, aş fi preferat brazii uriaşi de altădată. Am auzit apoi că lumea s-a călcat în picioare la Unirii, când au dat drumul luminilor.

Apropo de iluminaţia municipală de Sărbători: ea ar fi frumoasă dacă-ar ilumina altceva decât nişte ruine înşirate de-a lungul bulevardelor, în plin centru. La cum arată bulevardul Regina Elisabeta, mai bine l-ar lăsa fără iluminaţii... Cine-a fost vreodată la Cracovia, Budapesta sau Praga, ca să nu mai vorbim de marile oraşe occidentale, ştie cum ar trebui să arate un oraş iluminat feeric de Crăciun şi Anul Nou. Veselia noastră are însă, până şi ea, un miez amar şi trist.

Crăciunul a ajuns numai un prilej de shopping?

Din păcate, ne pierdem valorile pur şi simplu, fără să punem în loc altceva decât confortul şi exterioritatea noastră, indolenţa noastră în faţa vieţii.

Sărbătorile s-au transformat în prilej pentru shopping, pentru voiaje exotice, pentru lâncezeală în faţa plasmei din living. Au ajuns unul dintre acele momente pe care nu le mai trăim cu adevărat, conform faimoasei definiţii: viaţa e ceea ce ţi se-ntâmplă pe când eşti ocupat făcând alte planuri...

Cum vă sună colindele acum?

Eu îmi pun în ziua de Ajun, nu prea convins, veşnicul CD cu Hruşcă. Împodobim bradul pe muzica lui. Dar gândurile-mi fug aiurea, ca de obicei, şi nu mă pot bucura de Sărbători, cum nu mă mai pot bucura cu adevărat de nimic.


Se zice că de Paşti sau de Crăciun gândurile trebuie să ţi se înalţe către cele sfinte. Dar dacă totul, totul ţi-a fost furat încă din prima copilărie, dacă tot ce e frumos şi pur în viaţa ta a fost acoperit încă de la-nceput cu dispreţ şi ironii, cum să o faci acum, când cauţi în tine însuţi şi nu găseşti nimic înălţător, doar aceeaşi oboseală şi aceleaşi îndoieli? Ceea ce mă consolează e că îi pot da fiului meu - cum i-am dat şi fiicei mele altădată - ceea ce mie mi-a fost întotdeauna refuzat: puţin miracol în miez de iarnă: un brad cu globuri colorate şi daruri dedesubt, o poveste cu un staul, un prunc şi-o stea cu coadă.

Cum e Crăciunul la Sângeorz-Băi, la părinţii soţiei dumneavoastră, Ioana? Ce au diferit obiceiurile din acea zonă?


Acolo e un spaţiu arhaic şi paradisiac. Colindele cele mai cunoscute, pe care le ascultăm cu toţii, sunt de acolo. E un loc cu oameni neobişnuit de frumoşi şi curaţi, ce-şi fac de lucru toată ziua cu vitele şi fâneţele lor. Dar Crăciunul, la ei, trebuie să fie sobru şi adânc religios, căci familia Ioanei, ca multe alte familii din zonă, e neoprotestantă. Oricum, vinul şi alte băuturi sunt din capul locului excluse.

Ce îi povestiţi despre Crăciun lui Gabriel, fiul dumneavoasră?

Sărbătorile noastre vor trece în aceeaşi izolare şi singurătate ca de câţiva ani încoace. Vom cumpăra un brad, îl vom împodobi cu luminiţe electrice, ne vom strădui să ne bucurăm, în trei, de intimitatea micului nostru apartament, îi vom cumpăra nişte Lego lui Gabriel şi, pe covor, vom construi împreună.

Apoi, vom avea o masă de Crăciun cu puţin vin roşu, iar de Anul Nou, la miezul nopţii, vom deschide un vin spumos şi vom ieşi pe balcon să vedem şi să auzim exploziile. Cam atât.


Cât despre Gabriel, pentru mine niciun efort nu e prea mare ca să-i asigur o copilărie fericită. Pentru el, totul va fi o feerie, nişte zile ameţitoare. El o să creadă în Moş Crăciun până la limita limitei copilăriei lui, până când or să râdă toţi colegii de el că încă mai crede. Vom avea grijă de asta. Şi o să ştie mereu că nu e singur în univers, că există fiinţe mai mari şi mai înţelepte care vor veghea mereu la căpătâiul lui, când doarme şi când e treaz, conturându-i delicat destinul pe lume. (Interviu realizat în decembrie 2007 şi publicat în volumul "30 de interviuri eveniment", de Simona Chiţan, Editura Tritonic, 2008)

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite