Cum l-a ajutat o unguroaică pe un român să scape de amendă: „Am avut un înger păzitor, pe bancheta din spate“
0
Sunteţi într-un tren internaţional, controlorul vrea să vă amendeze şi nu aveţi nicio limbă în comun. Cred că vă este foarte familiară situaţia, iar dacă nu vi s-a întâmplat, măcar aţi auzit de la alţii. Cititorul nostru Alexandru Cazacu, din Olteniţa, ne povesteşte cum, confruntat cu această problemă, a fost ajutat de un compatriot bilingv, de altă etnie. Sau, cum spune el, de un „înger păzitor”.
„Mă numesc Alexandru, sunt din Olteniţa, judeţul Călăraşi.
Înaintaşii mei – mergând pe ramuri înaintate ale arborelui genealogic (pe cât am putut cunoaşte eu) materni şi paterni – au fost români cu ceva descendenţă bulgară. Aşadar, nicio legătură (dar absolut niciuna) cu maghiarii (indiferent din ce teritoriu), însă prin acest mail doresc să spun „mulţumesc” unei fete din Oradea care este de etnie maghiară. De fapt un foarte mare „mulţumesc”!!!
Despre ce este vorba, pe scurt:
În toamna trecută mă întorceam din Budapesta cu trenul ce pleacă din Keleti pe la 16 ora locală şi ajunge la Oradea pe la 11 seara. Fusesem trimis de companie pentru a mă întâlni cu un client austriac, aşadar în interes de serviciu, cu avionul până la Oradea şi trenul până la Budapesta, fiind astfel mai ieftin - din câte am înţeles - deşi era să mă coste foarte scump, după cum se va vedea. Biletul de întoarcere fusese luat pe internet de la CFR/MÁV de secretara noastră. Cumpăraseră corect, însă nu îmi dăduseră decât cartonul cu locul şi atât, nu şi cel cu dovada plăţii.
A sosit evident controlorul, mi-a văzut biletul şi a început show-ul. Culpa era a mea. A sunat urgent la firmă şi mi-au trimis prin mail pe telefonul mobil factura (dovada plăţii). Dar zadarnic. În primul rând, marea surpriză a fost că nu vorbeau nicio limbă străină (indiferent care, engleză, franceză, italiană, în care mă puteam descurca), nu îmi permit să spun că nu doreau, deşi era un tren internaţional, fie el şi între două ţări din est. Ca atare, s-a hotărât amendarea mea. Am fost de acord, deşi tot arătam pe ecranul telefonului factura biletelor, plus faptul că era puţin probabil ca CFR să-mi fi dat biletul deloc fără să plătesc. Dar, pentru a scăpa de această tevatură, eram de acord să plătesc cei 50 de euro amendă, stabilită de domnii controlori de la MÁV. Însă eu doream să plătesc cu cardul, dintr-un motiv foarte simplu. Aveam doar 15 euro şi 100 RON. Pe card aveam în jur de 250 de euro, însă dânşii nu şi nu: ei nu au POS. Ca atare, trebuia să cobor la frontieră şi să mă predea poliţiei maghiare. Vă imaginaţi cum mă vedeam eu dând explicaţii la o secţie de poliţie a statului vecin (nu îmi veneau în cap decât imagini cu soţia şi copilul şi, nu ştiu de ce, un manual de conversaţie maghiar-român pe care nu îl aveam cu mine). Un coşmar mai mare nu se putea!
În timpul acestui spectacol – căci devenisem un personaj la care se uita, îmi imaginez cu ce gânduri, un întreg vagon – am avut realmente un înger păzitor, dar nu unul invizibil, diafan şi plutitor, ci unul în carne şi oase, care stătea pe bancheta din spatele meu: este vorba de o domnişoară, care este din Oradea şi se întorcea acasă. Ea a tradus tot domnilor controlori, a fost amabilă să explice celor de la mine de la firmă situaţia şi, în general, a fost de o amabilitate şi de o răbdare aproape incredibile. Tot ea, la penultima staţie de pe teritoriul maghiar (Szolnok, cred), când s-au schimbat controlorii şi am fost predat celor noi, a mai făcut o dată traducerea situaţiei mele, cu aceeaşi răbdare şi bunăvoinţă, şi tot datorită ei am „rezolvat” cu noul controlor maghiar, aşa cum se rezolvă şi în România cu „naşul”, până la frontieră. De la Episcopia Bihorului, după vamă, controlorii români (paradoxal ) au văzut biletul şi nu mi-au zis nimic.
La plecare, recunoscător încă o dată domnişoarei (pe care nici măcar nu ştiu cum o cheamă) din Oradea, lăsându-i drept mulţumire o prăjitură (luată de mine din gara Keleti ) şi o revistă, în care chiar cu două zile înainte publicasem un grupaj de versuri (chiar mă bucurasem enorm, mai ales că luasem revista chiar în ziua plecării de la Bucureşti şi nu avusesem timp să o las acasă).
PS: Tot domnişoara, căreia îi sunt îndatorat până la culme, la un moment dat, încerca să-mi explice comportamentul controlorilor zicând că „Se ştie, ungurii îi urăsc pe români, iar românii pe unguri de când lumea”. Am replicat: „Chiar aşa?” „Cu siguranţă” – a fost răspunsul ei, aproape râzând.
Eu, după această experienţă, continui să cred doar în valori umane perene, ce nu ţin cont de limbă. La naştere nu alegi părinţii, teritoriul, limba şi cultura de care aparţii. Doar le valorizezi sau nu. În plus, nu există, zic eu, limbi sau culturi superioare unele faţă de altele. Există doar oameni care fac diferenţa între dorinţa de evoluţie sau stagnare. Eu asta cred şi la modul real, nu edulcorat sau fanfaronic. Dovada, încă o dată, este chiar acestă situaţie reală, dar mai ales această necunoscută fată din Oradea, ce este reprezentativă, cred eu, pentru spiritul dumneavoastră de la MaghiaRomânia.”
Articol de cititorul nostru Alexandru Cazacu, introducere de Sever Ioan Miu şi Burepişta, redactori MaghiaRomânia. Părerile individuale ale redactorilor nu reprezintă în mod obligatoriu opinia întregii Echipe MaghiaRomânia.
Tot BurePişta a scris încheierea:
Îţi mulţumim şi noi, Alexandru, pentru împărtăşirea experienţei şi o felicităm pe domnişoara necunoscută care a dat dovadă de curaj şi de implicare într-o situaţie în care nu avea niciun interes personal. Mai mult, ne-a arătat unul dintre avantajele reale de a fi minoritar în România, acela de a cunoaşte mai multe limbi. Daţi share, poate ajung la ea aceste mulţumiri şi felicitări sincere!
Dacă aveţi o asemenea poveste în care limba sau etnia are un rol central în rezolvarea unei probleme, nu ezitaţi să ne scrieţi pe maghiaromania@gmail.com.
Se încarcă comentariile...
