Cum a plătit CIA-ul producătorii de marxism convenabil

 Ecourile războiului rece sunt încă foarte prezente în viețile noastre, fie că vrem să înțelegem acest lucru, fie că alegem să ignorăm modul în care luptele pentru putere continuă să ne afecteze. Vreme de decenii, propaganda pro-capitalistă a exclus prin afirmații de cele mai multe ori deplasate discuția critică despre perioada socialistă. De curând, unul dintre intelectualii publici cunoscuți în România, Theodor Paleologu, afirma cu tărie că un regim comunist ar însemna confiscarea telefonului, ignorând complet modul în care tehnologia este integrată în viața de zi cu zi a cetățenilor din țara condusă de partidul comunist, țară care amenință dominația SUA. Este vorba, desigur, despre China. Acest gen de exagerări și suprapunerea ideii că orice regim de stânga este în mod necesar autoritar, în vreme ce orice guvern de dreapta este, simetric, liberal, au ascuns lucruri foarte importante despre confruntarea ideologică ce a avut loc inclusiv sau mai ales pe teren ideatic. 

 România este defazată în ceea ce privește mișcările progresiste. În ultima decadă am văzut grupuri marginale de stânga în zona teatrală sau în zona academică. Sindicatele ramân blocate într-un etatism naționalist și sunt, în mare măsură, reprezentantele unei clase salariale cu concepții conservatoare. Ruptura dintre stânga intelectuală progresistă din centrul marilor orașe și masa salariaților este una enormă. În plus, așa cum bine afirmau atât Lucian Sârbu, cât și Costi Rogozanu, salariatul român obișnuit visează să ajungă trilionar, nu să construiască o societate luminoasă și armonioasă pentru toată lumea. Jungla postdecembristă a dat naștere unor forme de individualism care frizează patologicul, iar salariații, abandonați în brațele unor instituții private unde șefii au putere discreționară, au devenit ei înșiși ființe cu un puternic spirit antisocial. Ideile de civism, cetățenie și progresism, tocmai pentru că presupun o minimă aplecare către interesul public, sunt complet izgonite din câmpul discuțiilor relevante. În plus, așa cum afirmam cu alte ocazii, progresismul însuși a devenit o afacere cu exhibarea suferinței și exploatarea milei pentru câștigarea de proiecte. 

 Cum s-a ajuns aici? Grila de analiză pe care foarte provocatoarea lucrare scrisă de Gabriel Rockhill o propune este una pe care cineva care a trăit într-o țară ca România, unde puterea serviciilor secrete a fost și continuă să fie însemnată, poate să o înțeleagă foarte bine. Autorul încearcă să înțeleagă care a fost legătura dintre aceste instituții discrete și modul în care stânga intelectuală vestică este configurată atât ca personalități remarcabile și dominante, cât și ca selecție a tipului de discurs considerat relevant în această zonă intelectuală. 

Gabriel Rockhill nu încearcă să reducă, la modul conspiraționist, întreaga contribuție intelectuală a unor figuri dominante ale stângii intelectuale ca Theodor Adorno, Max Horkheimer, Jürgen Habermas sau Herbert Marcuse la trecutul lor marcat fie de colaborarea cu naziștii (cazul lui Habermas), fie la cea cu instituțiile de apărare americane (cazul lui Marcuse). Ceea ce autorul propune, în tradiția materialismului dialectic, este o perspectivă nuanțată în care încercăm să vedem ce se află dincolo de text. Opunând perspectivei idealiste în care tot ceea ce contează este textul, o interpretare a condițiilor materiale și istorice de producție, distribuție și receptare a textului, autorul insistă asupra punerii în context a unora dintre cei mai importanți autori consacrați ai marxismului vestic. În primul capitol, Rockhill repetă aproape obsesiv faptul că NU reduce contribuția lor la condițiile materiale și istorice în care au produs discursurile dominante ale stângii intelectuale vestice. Pe de altă parte, este de părere că nu putem ignora complet aceste condiții: pentru cine au lucrat, cu cine au semnat angajamente, de unde au luat banii de burse care le-au permis să cerceteze și să scrie, cine le-a promovat operele, cine a investit, deci, în producerea și diseminarea teoriilor pe care le-au propus. Revenind: valoarea operelor lor nu trebuie redusă la aceste aspecte, însă separarea completă a textelor de condițiile materiale și istorice de producere a lor reprezintă o poziție extremă de care trebuie să ne ferim. Sigur, acest „dans” între considerarea textului filosofic complet independent de condițiile sale de producere și, în opoziție, inserarea acestui text în pânza de condiționări de ordin material și istoric este unul riscant. 

Poate că acesta este unul dintre pericolele lucrării. Încercarea de a defini operele unor autori ca Adorno sau Marcuse ca fiind produsele teoretice ale societății imperialiste burgheze, ca fiind totodată stângismul domesticit prin fonduri însemnate, e greu să scapi de impulsul moralizator și să nu fii tentat să izgonești din rândul preocupărilor intelectuale serioase acești autori complice ai sistemului capitalist. Oricât de mult am dori să rămânem pe terenul politic și să înțelegem condiționalitățile exterioare textului independent de judecățile moralizatoare, acesta nu va fi un exercițiu intelectual facil. Vom spune din capul locului că lucrarea documentată aproape maniacal de Gabriel Rockhill ne lasă un gust amar. Totuși, cum bine ne învață părinții filosofiei, adevărul trebuie să ne fie mai apropiat decât prietenii. Astfel, privirea critică asupra modului în care aceste staruri academice marxiste au ajuns la succes ne ajută să înțelegem de ce progresismul e azi competițional, pro-imperialist și divorțat de clasa muncitoare. 

 Războiul rece nu a însemnat doar o competiție a înarmării. Într-un mod foarte abil descris cu acribie și minuțiozitate de Frances Stonor, CIA-ul a investit în așa-numitul Congres pentru Libertate Culturală (Congress for Cultural Freedom), care era aripa intelectuală a agenției. Menirea sa era să cultive ideea că în Vest se încurajează libertatea. Marele avantaj al acestui mod de a purta războiul ideologic era tocmai secretul. Nimeni nu venea la un mare intelectual sau artist să le propună să abandoneze independența lor pentru a susține cauza americană. Nimeni nu impunea proiecte de ridicare a conștiinței de clasă și propagandei politice pro-capitaliste. Niciodată instituția discretă nu spunea că se află în spatele fundațiilor milionarilor care din prea cucernica lor mărinimie se întâmpla să sprijine instituții culturale. În vreme ce URSS-ul își asuma deschis și transparent munca de propagandă politică având ministere dedicate acestui efort, SUA au fost magistrale în susținerea secretă a acelor discursuri care se suprapuneau peste interesele lor. Au fost genial de abile în ascunderea modului în care selectau acei intelectuali și acele produse culturale care erau suficient de independente încât să pară critice, dar suficient de obediente încât să susțină, de fapt, interesele SUA. Dacă lucrarea lui Frances Stonor se concentrează asupra câmpului intelectual în general, explicând cum anume s-a conturat ideea că SUA susțin libertatea de exprimare exercitând simultan, în secret, un puternic control financiar asupra inițiativelor culturale (de la cărți publicate, edituri, reviste, conferințe sau festivaluri muzicale) care promovau capitalismul și interesele sale militare la nivel internațional, lucrarea lui Gabriel Rockhill duce efortul ei mai departe și descrie ceva ce pare de negândit: modul în care însuși marxismul a fost domesticit și transformat în teorie compatibilă cu interesele burgheze. 

 Lucrarea lui Rockhill este, în acest sens, cu adevărat revoluționară, pentru că pierdem resurse importante angajându-ne în eforturi deliberative și hermeneutice ce au în centru discursuri de stânga din capul locului gândite pentru a fi compatibile cu interesele capitaliste și imperialiste. Cu interesele capitaliste pentru că eforturile explicite, așa cum reiese din notele informative desecretizate, CIA era interesat de intelectualii care să îndeplinească două condiții: să fie fideli SUA și total împotriva socialismului real și a țărilor în care s-a încercat aplicarea ideilor socialiste (URSS, China, Vietnam, Coreea de Nord); să promoveze o formă de marxism cultural care să insiste pe diferențe de orice tip, mai puțin cele de clasă, abandonând salariații și cauza lor. Gabriel numește teoriile propuse respectând aceste două condiții printr-un joc de cuvinte: ABS theory, care în engleză poate fi prescurtarea de la „o teorie de doi bani” sau de la anything but socialism theory - o teorie care e orice altceva, dar nu socialism. 

 Alinierea intereselor dominației globale ale SUA chiar cu teoreticieni care se auto-promovau ca „marxiști” ar fi putut fi de negândit. Cu atât mai mult cu cât, în paralel cu ofensiva culturală desfășurată de CIA, senatorul Joseph McCarthy pornise în decada 1947-1957 o adevărată vânătoare de vrăjitoare orientată către intelectualitatea progresistă americană. Frances Stonor scrie în cartea ei despre controversele și nemulțumirea agenților CIA cu privire la aceste măsuri brutale care riscau să distrugă eșafodajul de relații și promovări secrete care le permiteau să cultive ideea că în SUA, spre deosebire de URSS, se susține libertatea de exprimare. În plus, FBI-ul l-a urmărit îndeaproape pe Herbert Marcuse, dat fiind că el devenise o figură centrală a protestelor din 1968. Aceste nuanțe sunt foarte importante, ele făcând parte din metoda materialismului dialectic de investigare a interconectivității condiționalităților de tip material care au dominat producția și distribuția de teorie în societățile capitaliste. Ele ne ajută să depășim pericolul moralizator și să înțelegem că plasarea marilor intelectuali marxiști vestici în câmpul istoric al producției de discursuri compatibile cu interesele elitelor nu este o judecată valorică, ci una menită să ne ajute să înțelegem mai bine locul și rolul lor într-o dinamică dominată de luptele de putere specifice tendințelor de dominație globală ale SUA. 

 Voi urmări în continuare câteva dintre elementele cheie ale lucrării lui Rockhill. În capitolul care privește cunoașterea dominantă (Breaking the Chains of Imperial Knowledge), autorul dorește să ne arate cum se ascunde imperialismul cultural. Pe scurt, printr-o strategie ce poate părea paradoxală: prin spontaneitatea bine cultivată dinainte! Această expresie oximoronică surprinde perfect strategia foarte abilă a serviciilor de securitate americane care lucrau, în principal, pe trei paliere. În primul rând, prin insistența asupra cultivării ideii de meritocrație. Spre deosebire de URSS, unde propaganda se birocratizase și se senilizase deja începând cu stalinismul târziu al anilor '50, așa cum arată Evgheny Dobrenko, în SUA banii pentru promovarea capitalismului nu se ofereau direct și transparent. Dimpotrivă. CIA-ul a creat Congresul pentru Libertatea Culturală, instituție care primea finanțare. De asemenea, fundații ca Rockefeller Foundation sau Ford Foundation se ocupau de organizarea de competiții „deschise” în care, ca din întâmplare, se selectau acele lucrări care deschideau câmpul dezbaterilor suficient de mult încât să mimeze ideea de libertate și suficient de puțin încât să nu atace cu adevărat interesele capitaliștilor. 

 Controlul asupra producției culturale se exercita în secret și prin pârghii financiare. Pare greu de crezut, mai ales că, așa cum arată autorul, în manifestul din 1950 al Congresului pentru libertate culturală este menționat de nu mai puțin de 17 ori termenul de „libertate”, ori instituția în cauză era înființată ca parte a războiului psihologic. 

 La modul profund, dincolo de aceste triviale aspecte instituționale care țineau de finanțarea aparent liberelor instituții de cultură, există un alt plan foarte important al discuției. Astfel, materialismul dialectic ca metodă de investigare amănunțită a interconectării factorilor de natură materială ca bază ce determină și sunt la rândul său determinați de ideologia dominată, în termeni marxiști, superstructura este înlocuită cu un tip „obiectiv” de reflectare asupra societății. Astfel, textul este, cum spuneam, complet separat de contextul de producere. Este ceea ce le-a permis lui Heidegger sau lui Habermas să ignore complet colaborarea lor cu organizațiile naziste. În plus, așa iau naștere științele sociale care propun o perspectivă de tipul unui instantaneu fotografic asupra societății. Dacă ar fi să explicăm apelând la reprezentări vizuale, materialismul dialectic încearcă să redea ideea de proces privind realitatea într-o continuă devenire și să surprindă factorii care determină o anumită configurație discursivă culturală dominantă (teorii importante, filme importante, conferințe sau concerte). Materialismul dialectic ne prezintă realitatea socială ca pe un film, un proces într-o continuă schimbare. Prin opoziție, științele sociale dezvoltate în societatea burgheză vestică oferă un instantaneu fotografic asupra societății, acordând puțină atenție permanentului joc de putere ce are loc între clasele sociale și factorilor de natură economică ce influențează spațiul cultural. 

 Separând textele de condițiile lor de producție și distribuție, științele sociale burgheze transformă aceste producții intelectuale în obiecte de cult, fetișizând opera filosofică sau produsul cultural. Istoria ideilor este prezentată ca o istorie imaterială a producțiilor intelectuale care se succedă în acest plan rupt de realitățile materiale și istorice și capătă statutul de creații unice care apar spontan ca rod al calităților intelectuale ieșite din comun ale producătorilor lor. Am continua pe aceeași cale: excluderea materialismului dialectic ca grilă interpretativă și explicativă a producerii și distribuției de teorii, opere de artă, produse culturale în general creează terenul perfect pentru un sistem al omului excepțional, al eroului intelectual, ceea ce deschide calea către cultul personalităților culturale și plasarea lor într-un panteon al excepționalității care le scutește de multe ori de judecăți „prozaice”. Autorul nu explorează suficient această direcție pe care o descrie ca mecanism de funcționare. Deconstrucția relațiilor de putere din câmpul intelectual francez este impecabil realizată de Vanessa Springora, care în lucrarea sa, „Consimțământul”, arată cum abuzurile marilor oameni de cultură sunt legitimate tocmai de statutul lor privilegiat de ființe spiritual superioare ce populează templul cunoașterii înalte. Din postura de victimă a relațiilor pedofile, Springora arată cum vreme de decenii abuzul fusese justificat și cum raportarea la marii oameni de cultură, în majoritate covârșitoare bărbați, îi scutea pe aceștia de oprobiul public pentru faptele atroce pe care le comiteau în văzul tuturor. Acestea sunt consecințele acestei priviri de instantaneu fotografic asupra textului în afara căruia nu există nimic și care trebuie să vorbească pentru el însuși. 

 Din nou, nu trebuie să relativizăm valoarea unor discursuri excepționale, dar trebuie să coborâm fără îndoială de pe soclu multe asemenea creații care sunt, dincolo de calitățile celor care le-au produs, rezultatul efortului financiar și de timp care a fost investit în ele. Aura excepționalității ascunde de cele mai multe ori aceste atât de importante detalii care pot fi prozaic și umoristic rezumate la celebra replică interpretată de regretatul Toma Caragiu: „Mă, cine-l ține p-ăsta în brațe?” 

 În cultura burgheză produsele culturale nici nu capătă de cele mai multe ori această denumire demistificatoare. Ele nu sunt o marfă intelectuală fetișizată, ci sunt „opere de artă”, „teorii filosofice” care răsar în mod spontan din pura substanță intelectuală a marelui om. Odată suite pe acest piedestal, este foarte greu de acceptat că ele sunt produsul unor interese care, e drept, nu le-au determinat în totalitate, dar cu siguranță le-au ales din multitudinea potențială de discursuri alternative care s-ar fi putut produce și le-au fasonat în funcție de interesele elitelor. Gabriel Rockhill insistă asupra faptului că valoarea unor asemenea creații nu trebuie redusă la condițiile lor de producție, însă ignorarea faptului că, de pildă, Marcuse, marele rebel al anilor '68, a lucrat pentru Departamentul de Stat SUA și a primit finanțare pentru cartea sa „Omul unidimensional” de la aparatul de securitate, că a fost angajat la recomandarea unor persoane care aveau conexiuni cu departamentul de stat, este de neiertat pentru o perspectivă critică serioasă. 

 Materialismul dialectic este o metodă de analiză care are în vedere o dinamică permanentă și este total nedogmatic. El pornește de la câteva asumpții centrale, dar privește realitatea procesual, insistând în permanență asupra modului în care actorii sociali evoluează influențându-se reciproc. Asumpțiile materialismului dialectic privesc faptul că, în societate, clasa dominantă deține mijloacele de producție materială și controlează mijloacele de producție intelectuală. În sistemul capitalist, elitele burgheze dețin școlile, universitățile, mass-media, industria divertismentului. Acesta nu este un unic factor determinant, dar influența pe care modul în care aceste instituții sunt deținute, organizate, finanțate o exercită asupra discursului teoretic și cultural este una foarte importantă, fără ca asta să însemne că nu există niciun spațiu de manevră pentru cei care doresc să chestioneze sistemul. 

 De pildă, o vastă literatură care critică sistemul universitar actual insistă asupra faptului că suntem martorii unei comercializări a universității care se transformă din spațiu al dezbaterii și cercetării în furnizoare de informație vandabilă pe piața muncii. Acest lucru este rezultatul direct al observației de mai sus care privește ceea ce Rockhill analizează la rândul său: în sistemul actual, intelectualii se află mereu în competiție unii cu alții și trebuie să se asigure că își vând marfa - produsele teoretice. În principiu, toți intelectualii au libertatea de a scrie despre tot ceea ce își doresc, însă finanțatorii granturilor și burselor vor decide ce anume, cine anume și în cât timp va cerceta. Există o distincție majoră între teoria libertății de cercetare și practica finanțării care restrânge mult acest drept. Producția și circulația teoriilor nu este decisă de lucrătorii intelectuali, ci de finanțatori. 

 Cum se reflectă în practică aceste lucruri? Există un nepermis de mic număr de articole, teze de doctorat, granturi de cercetare cu privire la activitatea CIA. Indirect, prin schimbări de guvern, prin provocarea și susținerea conflictelor militare și prin orchestrarea de lovituri de stat, agenția este responsabilă de tensiuni și convulsii sociale ce s-au soldat nu odată cu moartea a unui impresionant număr de oameni. Totuși, în mod paradoxal, se scrie și se cercetează foarte puțin cu privire la activitatea acestei instituții în pofida desecretizării unei părți a arhivei sale. 

 Superstructura ideologică în capitalismul actual monopolist este atât de centralizată încât influența sa este una aproape nemaiîntâlnită în istorie. În SUA, cinci mari corporații controlează producția de discursuri culturale. 

 Am putea spera că intelectualii, profesorii universitari, scapă de influența acestor corporații care activează în principal în zona producției culturale. Ei bine, în anul 1975 Comisia Church (1975) a descoperit că, din cele 700 de granturi date de 164 de fundații între 1963-1966, cel puțin 108 au implicat finanțare CIA parțială sau completă. În plus, Gabriel Rockhill arată că mii de profesori universitari au legături cu CIA. 

 Rockhill citează lucrarea lui William Corson, care estimează că aproximativ 5.000 de academicieni americani lucrează pentru CIA. Corson scrie în „Armies of Ignorance”: 

"Astăzi, grupul original de cadre didactice universitare OSS s-a extins de zece ori, ajungându-se la situația în care aproximativ 5.000 de profesori americani fac oferte pentru CIA: nu doar identificând și recrutând studenți americani în serviciul său, ci oferind comitete de selecție concepute pentru a recruta 200-300 de viitori agenți aflați în poziție dintre cei 250.000 de studenți străini care vin în Statele Unite în fiecare an. Dintre acești 5.000 de 'profesori, administratori și cercetători', aproximativ 60% sunt pe deplin conștienți de ceea ce fac și fie primesc compensații directe de la CIA ca angajați contractuali, fie indirect sub formă de granturi de cercetare sau subvenții pentru a îndeplini sarcini legate de informații. Ceilalți 40% par să creadă că asistă la dezvoltarea carierei studenților străini."* (Rockhill, 2025, p. 89)

 Cartea lui Corson a fost publicată în 1977, după "anul informațiilor" (1975), când Comisia Church și Comitetul Pike au publicat 22 de volume și peste 8.000 de pagini despre activitățile serviciilor de informații. Corson a utilizat extensiv materialele noi disponibile prin Legea privind Libertatea Informației (FOIA) pentru a descrie evoluția sistemului american de informații. 

 Așa cum afirmam anterior, controlul asupra câmpului academic nu se exercita direct: "Nu era vorba de cumpărarea și subminarea scriitorilor și savanților individuali, ci de crearea unui sistem arbitrar și factice de valori prin care personalul academic era avansat, editorii de reviste erau numiți, iar savanții erau subvenționați și publicați, nu neapărat pe baza meritelor lor, deși acestea erau uneori considerabile, ci din cauza loialităților lor." (Rockhill, 2025, p. 104) 

 De asemenea, există un spațiu de manevră al disidenților sistemului, doar că aceștia trebuiau să se mulțumească de cele mai multe ori cu poziții marginale și cu excluderea din cercurile importante. Autorul nu face referire directă, însă Michael Parenti sau Norman Finkelstein sunt asemenea exemple de intelectuali incomozi care au fost marginalizați și condamnați la precaritate, în ciuda, sau poate tocmai din pricina, unei opere științifice consistente. 

 Capitolul al doilea se concentrează asupra aparatului intelectual imperial. Războiul psihologic, în opinia lui Rockhill, nu este doar un aspect marginal. Operațiunea de folosire a pârghiilor propagandistice pentru cultivarea unei imagini pozitive a puterilor occidentale a fost una de mare importanță. După înfrângerea nazismului, socialiștii erau principala forță anti-fascistă. SUA au desfășurat o amplă operațiune de compromitere a acestora pentru a se asigura că își menține dominația în continentul european. 

 Rockhill aduce în discuție modelul britanic al acestei ample operațiuni. În anul 1948 este înființată, ca parte a Ministerului de Externe Britanic, IRD - Information Research Department. Avea în jur de 500 de angajați, era finanțată de serviciul secret britanic MI6. Beneficia o rețea extinsă de influență reprezentată de angajați în ziare, reviste, agenții de presă, posturi radio, edituri, instituții academice. Colabora cu BBC, Reuters, London Press Service. Deținea și publicații proprii: Ampersand Limited (editor) și seria Background Books (aproximativ 100 de titluri) (Rockhill, 2025, p. 108-114). 

"În timp ce pentru omul de pe stradă părea că o gamă diversă de mass-media ajungeau în mod independent la concluzii similare despre comunism și natura Războiului Rece, în realitate mare parte din mass-media cânta după o partitură furnizată de IRD." (Rockhill, 2025, p. 110)

 Cine au fost cei mai importanți colaboratori ai IRD? George Orwell se numără printre aceștia. Angajamentul său față de această instituție a fost chiar unul entuziast. Rockhill prezintă detalii inedite despre dorința lui Orwell de a se apropia de o angajată a IRD, motiv pentru care a fost dispus nu doar să colaboreze, ci chiar să trimită o listă cu suspecții de comunism. IRD a cumpărat drepturile de autor ale operelor sale și le-a distribuit în peste 20 de limbi (Rockhill, 2025, p. 112-114). 

 Alți intelectuali notorii care s-au bucurat de sprijinul IRD au fost: Bertrand Russell, Arthur Koestler, Czesław Miłosz - cărțile lor au fost cumpărate, traduse și distribuite de IRD. 

 Rockhill arată cum una din strategiile propagandei capitaliste era spălarea dezinformării cu privire la socialism. IRD fabrica dezinformare anti-socialistă și o „curăța” găsind un profesor sau scriitor care să-și pună numele pe ea. 

 Dar IRD a reprezentat la scară mică efortul propagandistic pro-capitalist desfășurat de SUA. S-a scris, din nou, foarte puțin despre una dintre cele mai influente instituții propagandistice care avea un nume cât se poate de atrăgător: CCF (Congress for Cultural Freedom; Congresul pentru Libertatea Culturii). Acesta era, în fapt, o amplă operațiune a CIA. CCF a fost operațiunea emblematică a războiului cultural al CIA, desfășurată din Paris de agentul sub acoperire Michael Josselson (Rockhill, 2025, p. 118). Bugetul instituției în 1955 a fost 860.619 dolari, peste 2 milioane de dolari în 1966 (echivalentul a aproximativ 19 milioane de dolari în 2024). Președinții onorifici ai instituției au fost: Benedetto Croce, John Dewey, Theodor Heuss, Karl Jaspers, Jacques Maritain, Bertrand Russell, Léopold Senghor. Obiectivul său era "Să îndepărteze intelectualitatea Europei occidentale de fascinația sa pentru marxism și comunism către o viziune mai prietenoasă cu 'viziunea americană'" (Rockhill, 2025, p. 121). 

 Mulți dintre noi nu bănuiam că reviste foarte importante în plan academic erau parte a acestei rețele propagandistice. Iată câteva dintre ele: Der Monat (Germania), Encounter (Marea Britanie și SUA), Preuves (Franța), Tempo presente (Italia), Forum (Austria), Partisan Review (SUA), Commentary (SUA), Mundo Nuevo (America Latină), Cuadernos (America Latină), Quest (India), Quadrant (Australia) (Rockhill, 2025, p. 124-125). 

 Rețeaua dezvoltată de CCF cuprindea filiale în nu mai puțin de 35 de țări, 20 de reviste de prestigiu, publicarea a 170 de titluri de carte în 19 țări și în cel puțin 7 limbi, colaborări editoriale cu Oxford University Press, MIT Press, Beacon Press, Free Press, Routledge, Frederick A. Praeger, organizarea de 50 de seminarii internaționale, 37 de conferințe, sponsorizarea a 600 de ziare ce însumau 5 milioane de cititori din 12 comunități lingvistice diferite. Dintre numele sonore ce au avut legături cu CCF sunt H. Arendt, R. Aron, D. Bell, J. Dewey, K. Jaspers, A. Koestler, G. Orwell, Th. Adorno, A. Camus, A. Malraux, R. Wright (Rockhill, 2025, p. 122-128). 

 Raymond Aron a avut zece cărți publicate cu sprijin CCF, inclusiv traducerea în japoneză a “Opiului intelectualilor”, călătorii finanțate integral în Japonia cu campanii de presă extinse (Rockhill, 2025, p. 126). Daniel Bell, autorul faimoasei lucrări „The End of Ideology”, a avut capitole publicate în reviste CCF sau prezentate la conferințe CCF; l-a numit pe agentul CIA Melvin Lasky „un vechi tovarăș” și i-a mulțumit lui Michael Josselson pentru „înțelepciunea politică practică” (Rockhill, 2025, p. 126-127). 

 Anii '70 au reprezentat un nesperat moment de deschidere în ceea ce privește activitățile foarte controversate ale CIA. Unul dintre coautorii articolelor care au dus la demascarea operațiunii Watergate și la demisia lui Nixon, Carl Bernstein, a publicat în celebra revistă Rolling Stone o amplă anchetă jurnalistică despre infiltrarea presei americane de către CIA. Conform acestuia, nu mai puțin de 400 de jurnaliști lucraseră pentru agenție între 1952 și 1977. CIA a deținut sau controlat aproximativ 2.500 de entități media în întreaga lume (Rockhill, 2025, p. 133). Directorul New York Times, Arthur Hays Sulzberger, a semnat un acord de confidențialitate cu CIA (Rockhill, 2025, p. 132). CBS a instalat o linie telefonică directă către sediul CIA. Time Inc. a angajat ofițeri CIA ca jurnaliști (Rockhill, 2025, p. 132). 

 Ofensiva propagandistică pro-capitalistă nu putea ignora cărțile: "Cărțile diferă de toate celelalte mijloace de propagandă, în primul rând pentru că o singură carte poate schimba semnificativ atitudinea și acțiunea cititorului într-o măsură neegalată de impactul oricărui alt mijloc... Cărțile sunt cea mai importantă armă de propagandă strategică (pe termen lung)." (Rockhill, 2025, p. 135). 

 Desecretizarea arhivelor indică faptul că până în anul 1967 CIA a produs sau sponsorizat apariția a 1000 de cărți. 10 milioane de cărți distribuite gratuit în țările din Pactul de la Varșovia între 1956-1991 (Rockhill, 2025, p. 137-138). 

 În paralel, soarta lui Victor Marchetti, angajat CIA între 1955 și 1969, a arătat limitele așa-zisei libertăți de exprimare. Dezamăgit de excesele agenției și de modul în care misiunea de colectare a informațiilor fusese schimbată în aceea de a orchestra schimbări de regim, Marchetti a dorit să publice o carte, „The CIA and the Cult of Intelligence”, în care să demaște aceste derapaje. A fost prima carte care a fost cenzurată masiv în SUA înainte de a fi publicată. În plus, Marchetti a fost dat în judecată și s-a stabilit că toți angajații care semnează colaborarea cu CIA renunță la dreptul lor la libera exprimare pentru tot restul vieții. 

 Dacă acest caz este unul extrem, confesiunile despre derapajele CIA venind din partea unui fost angajat, e important de reținut că promovarea și represiunea sunt două fețe ale aceluiași război al ideilor. Pentru fiecare intelectual promovat de rețelele clasei dominante, au existat mulți alții care au fost marginalizați, discreditați și, în anumite cazuri, uciși (Rockhill, 2025, p. 141-142). 

 Astfel, operațiunea COINTELPRO desfășurată de FBI a presupus acțiuni sub acoperire în vederea discreditării și distrugerii mișcărilor progresiste. La fel de controversat este operațiunea Project Resistance, o operațiune de spionaj a propriilor cetățeni americani în vederea identificării cadrelor didactice universitare cu vederi critice la adresa CIA. Programul se baza pe o rețea de informatori formată din administratorii campusurilor universitare, personalul de securitate al universităților și departamentele de poliție locale. Se urmărea identificarea studenților care se opuneau politicii externe a SUA în Vietnam. 

 În anul 1966, Congresul pentru Promovarea Libertății a fost demascat ca operațiune a serviciilor secrete. Fundația Ford a preluat finanțarea misiunilor și colaborărilor CCF. Rețelele și structurile de influență au continuat mai discret. Dintre instituțiile care continuă munca CCF, Gabriel Rockhill enumeră National Endowment for Democracy, Freedom House, Encounter Books (înființată în 1988 și inspirată de revista CCF). Allen Weinstein, co-fondatorul NED, a explicat: "O mare parte din ceea ce facem astăzi se făcea sub acoperire acum 25 de ani de CIA." (Rockhill, 2025, p. 130). 

 Odată cu capitolul trei ne apropiem de cea mai interesantă parte a lucrării lui Rockhill. Este locul în care el explică faptul că autori ca Adorno, Bourdieu sau Badiou au avut contribuții intelectuale importante. Dar, explică el, scopul cărții nu este să îi ridice în slăvi sau, dimpotrivă, să le nege meritele. Ceea ce cartea își propune este să examineze modul în care producția subiectivă a acestor intelectuali a fost condiționată și modelată de forțele obiective ale aparatului intelectual imperial (Rockhill, 2025, p. 159). 

 Relația aparatului de stat american cu gânditorii de stânga a fost una extrem de eficientă și poate fi sintetizată astfel: "Dacă nu poți învinge competitorii (marxiștii autentici), atunci inundă piața cu imitații seducătoare, dar superficiale, promovează-le la nesfârșit și încearcă să-ți îngropi competitorii prezentându-i ca fiind depășiți." (Rockhill, 2025, p. 151) 

 În ceea ce privește ofensiva intelectuală, aceasta a fost eficientă în eforturile sale destructive pentru că nu a luptat transparent și direct, ci a luptat ascuns. Autori importanți ai școlii de la Frankfurt ca Adorno și Horkheimer, dar și autori celebri pentru critica jocurilor de putere, cum este cazul lui Foucault, reprezintă un caz paradoxal: au scris despre relațiile de putere, au analizat modul în care la nivel discursiv se mențin acestea, dar nu și-au supus propriile opere aceluiași exercițiu critic. Adorno, de pildă, a rămas cunoscut pentru critica industriei culturale, dar industria teoretică, producerea de texte filosofice, rămâne în afara acestei grile de analiză care privește cine produce, cu ce fonduri, cine distribuie și cine consumă aceste produse intelectuale. 

 În plus, eforturile critice ale acestor autori s-au îndreptat de prea puține ori împotriva puterii imperiale care îi susținea. Rockhill îl citează pe Sinclair pentru a explica acest paradox: "Este dificil să faci un om să înțeleagă ceva atunci când salariul său depinde de faptul că nu înțelege." 

 Acești intelectuali fac parte dintr-o aristocrație a muncii intelectuale, fiind cocoțați în vârful ierarhiei simbolice. Nu au niciun motiv de ordin material să combată sistemul pe care îl promovează. Rolul lor este de a capta energiile critice și a le canaliza către zone care să susțină politicile externe ale SUA. Este un caz bizar de radicalism care promovează cele mai extreme forme de concepere a identităților personale, dar rareori se opune politicii internaționale a SUA, militarismului și războaielor permanente. Aș adăuga aici un element insuficient explorat în carte, și anume modul în care cauzele progresiste sunt folosite pentru a susține intervențiile armate. Prezentându-se drept unica putere ce apără drepturile femeilor și minorităților, SUA mobilizează în jurul campaniilor sale de bombardare cetățenii doritori de justiție și progres social. 

 Modul în care în mediile de stânga se manifestă ofensiva propagandistică privește scindarea acestor mișcări în așa-zisele mișcări frecventabile și rezonabile și cele radicale. Rolul intelectualilor promovați de sistem în câmpul de stânga este acela de a păzi granița dintre socialismul „cuminte” compatibil cu interesele economice și militare ale SUA și socialismul „radical”. Rockhill susține că exact așa cum avem o industrie muzicală, avem o industrie teoretică. Producția intelectuală nu era rezultatul efortului unor indivizi care gândesc autonom, ci o consecință generală a relațiilor de producție teoretică. Deși sunt promovați pentru rezultate impresionante și pentru originalitate, nu odată descoperim în spatele vedetelor universitare legături cu structurile statale din zona securității. Astfel, Samuel Huntington a lucrat la Harvard, dar a fost și consilier al Departamentului de Stat al SUA și coordonator al planificării securității în cadrul Consiliului Securității Naționale (în perioada 1977-1978). Nu mai puțin celebrul său student, Francis Fukuyama, a primit un birou la Rand Corporation (organizație creată în 1946 de US Army Air Forces) pentru a redacta lucrarea „Sfârșitul istoriei”. Lucrarea prezintă o narațiune anticomunistă de pe poziții idealiste. 

 Atât Huntington, cât și Fukuyama sunt autori idealiști care prezintă analize culturaliste menite să ascundă interesele și conflictele de clasă la nivel internațional. 

 În ceea ce privește intelectualii de stânga, ofensiva s-a concentrat în direcția scindării mișcării în stânga compatibilă (critică socialismul real și susține intervențiile armate ale SUA) și stânga incompatibilă. 

 Întregul sistem universitar reproduce vedetismul din alte zone ale producției de bunuri simbolice. Avem astfel ceea ce Rockhill numește aristocrația lucrătorilor intelectuali. Oameni care câștigă venituri incredibile, sunt plătiți regește, au acces la burse și granturi și sunt lăsați să studieze în voie. Judith Butler, această stea a teoriei de gen, câștigă de la universitatea Berkeley peste 300 de mii de dolari anual, în vreme ce profesorii obișnuiți debutanți câștigă sub 50 de mii. Faptul că un intelectual vedetă este plătit disproporționat nu înseamnă neapărat colaborare, însă este demn de luat în calcul modul în care cei care ajung la faimă se aliniază de cele mai multe ori cu interesele SUA în politica internațională. De asemenea, Rockhill insistă asupra faptului că există grade diferite de colaborare. Există cazuri, cum este cel al feministei Gloria Steinem, care a colaborat direct. Există, de asemenea, intelectuali care au beneficiat de sprijin, fiind colaboratori indirecți. Este cazul lui Hannah Arendt, care a colaborat cu IRD și cu CCF. 

 În ceea ce privește stânga compatibilă, aceasta produce discursuri care fie sunt critice cu sistemul capitalist, dar susțin totuși că este cel mai bun posibil, fie se consideră adevăratele depozitare ale radicalismului. O mare parte dintre scindările, luptele interne și permanenta competiție din cadrul mișcărilor de stânga rezidă în această căutare permanentă a autenticității. Ea a fost orchestrată ca modalitate de a stabili că marxismul vestic este net superior încercărilor estice de adoptare și punere a sa în practică. Marxismul vestic este promovat ca fiind forma autentică și cea mai radicală de marxism. 

 O aplicare interesantă a teoriei valorii la producția intelectuală îl conduce pe Rockhill la concluzia că în câmpul producției de teorie actuale avem o valoare de schimb a discursurilor produse. Acest lucru favorizează cultul personalității, producătorul fiind ridicat la statutul de geniu, limbajul este cât mai obscur, se urmărește noutatea și ieșirea în evidență. În plus, în această concepție asupra cunoașterii, ceea ce contează este succesul individual, nu efortul de a elucida elemente cheie ale realității obiective. 

 Autorul opune acestei perspective o versiune a cunoașterii în care ceea ce contează este valoarea de întrebuințare. Nu succesul geniului e ceea ce contează, ci modul în care, angajându-se într-un dialog cu alte voci, discursul produs contribuie la schimbarea societății. 

 Capitolul patru îi are în centru pe doi dintre corifeii școlii de la Frankfurt: Theodor Adorno și Max Horkheimer. Rockhill argumentează că, departe de a fi revoluționari marxiști, acești gânditori s-au integrat oportunist în ordinea burgheză și au servit interesele clasei capitaliste și ale statelor imperialiste. 

 Horkheimer a participat la numeroase conferințe organizate de CCF, Adorno a publicat în revista „Der Monat”, finanțată de CIA, Encounter și Tempo Presente. Adorno l-a găzduit și a colaborat cu agentul CIA Melvin Lasky, figura principală a războiului cultural anticomunist din Germania. În plus, a continuat să colaboreze cu CCF chiar și după dezvăluirea din 1966 că era o organizație acoperită a CIA. 

 Poate cel mai sordid amănunt dezvăluit de Rockhill în acest capitol este cel legat de abandonarea într-o Europă tot mai ostilă a lui Walter Benjamin. Acesta supraviețuia ca urmare a unei burse a Institutului pentru Cercetare Socială fondat în 1929 în Frankfurt și transferat apoi ca urmare a refugiului fondatorilor săi în USA, pentru a reveni în orașul de origine după război. Horkheimer și Adorno beneficiau de sprijin financiar consistent din partea SUA, dar au refuzat, meschin, un bilet de avion de 200 de dolari care l-ar fi salvat pe Benjamin. 

 În vreme ce l-au abandonat pe acest gânditor care era apropiat al lui Bertold Brecht, corifeii școlii de la Frankfurt n-au ezitat să colaboreze, odată cu revenirea școlii în Germania, cu foști naziști. Astfel, după mutarea în Germania de Vest, Adorno și Horkheimer au colaborat cu cercetători care lucraseră sub regimul nazist: Heinz Sauermann, Ludwig Neundörfer și Gerhard Wurzbacher au fost membri ai organizațiilor naziste. Ludwig von Friedeburg, fost comandant de submarine nazist, a devenit asistentul lui Adorno și apoi director al Institutului. Institutul a colaborat cu oameni de știință care fuseseră naziști înfocați sau lucraseră pentru organizații naziste. Adorno a recunoscut că nu-i pasă cu cine dă mâna "atâta timp cât nimic din toate acestea nu rămâne lipit de hârtia pe care scriu". 

 Una dintre cele mai importante idei propuse în scopul promovării intereselor SUA a fost echivalarea dintre fascism și comunism. Încă din anul 1942, când Germania Nazistă devasta URSS, Max Horkheimer a formulat această teorie potrivit căreia există o echivalență totalitară între nazism și comunism. Adorno a susținut la rândul său că fascismul și comunismul sunt la fel. În opinia sa, personalitățile autoritare, naziste și comuniste, posedă egouri slabe. 

 Dincolo de aceste teorii relativizante ale nazismului care au ecouri și astăzi chiar în documente ale Uniunii Europene, dacă este să ne referim la rezoluția din 2019 privind importanța memoriei europene, Adorno și Horkheimer s-au întrecut în poziționări de partea greșită a istoriei: Horkheimer a susținut războiul din Vietnam, considerându-l necesar pentru oprirea Chinei; a descris războiul ca fiind "o chestiune de apărare a Constituției, apărarea drepturilor omului"; Adorno și Horkheimer au apărat invazia imperialistă a Egiptului de către Israel, Marea Britanie și Franța în 1956; L-au numit pe Nasser "șef fascist" care "conspiră cu Moscova". 

 Școala de la Frankfurt este venerată la nivel internațional și considerată bastion al marxismului. Conservatorii americani o anatemizează și o consideră drept sursa problemelor lor, chintesența progresismului dăunător. Doar că, iată, Gabriel Rockhill arată că nu mai puțin de șapte dintre membrii marcanți ai școlii au colaborat direct cu aparatul de securitate statal american. Este motivul pentru care autorul se referă la această grupare intelectuală ca fiind „Școala de la Washington”. Acești teoreticieni critici—Herbert Marcuse, Franz Neumann, Otto Kirchheimer, Arkady Gurland, Leo Löwenthal, Friedrich Pollock și Paul Lazarsfeld—nu erau niște intelectuali izolați în turnuri de fildeș, ci analiști de informații, propagandiști și consilieri ai statului imperial. Marcuse a devenit "autoritatea principală" a Departamentului de Stat în domeniul comunismului, având clearance "Top Secret" și conducând Comitetul pentru Comunism Mondial. Neumann a fost șeful secției Europa Centrală a OSS. Löwenthal a petrecut șase ani ca director de cercetare al Voice of America, principalul canal de propagandă americană. Rockhill construiește un argument convingător potrivit căruia Marcuse a fost mult mai mult decât un simplu analist. Cu clearance "Top Secret", el a condus Comitetul pentru Comunism Mondial, care "lucra direct cu CIA" și era principala sursă de informații pentru Psychological Strategy Board. Departamentul său furniza "sprijin operațional pentru Direcția de Planificare a CIA". Mai mult, Marcuse a participat la redactarea National Intelligence Estimates—cele mai înalte documente de informații ale comunității americane, care puteau servi drept bază pentru operațiuni clandestine. 

 Tranziția lui Marcuse de la Departamentul de Stat la universitate a fost facilitată de Fundația Rockefeller prin Proiectul Marxism-Leninism. Cu o investiție de 1,7 milioane de dolari (echivalentul a 20 de milioane în 2024), proiectul urmărea să "răpească marxismul de la sovietici" și să promoveze un marxism occidental, social-democrat și "umanist" ca alternativă la "perversiunea dictatorială" din Est. 

 Marcuse a fost recrutat de Philip Mosely—consilier CIA de rang înalt—și a colaborat cu Isaiah Berlin, care lucrase pentru serviciile secrete britanice. Toți cei care au oferit feedback pentru cărțile sale majore erau veterani OSS sau colaboratori CIA. Chiar și One-Dimensional Man (1964), celebra sa critică a societății totalitare, a fost finanțat de Rockefeller și găzduit de Russian Research Center de la Harvard—un centru de studii sovietice creat și controlat de CIA. 

 Lucrarea lui Gabriel Rockhill face parte, așa cum el însuși anunță, dintr-un proiect editorial mai amplu, fiind doar prima parte. Mărturisește că i-a luat mulți ani să se documenteze și să înțeleagă amploarea și implicațiile colaborării în special dintre vedetele marxismului occidental și aparatul de securitate al SUA. Sigur că unul dintre pericolele împotriva căruia Rockhill încearcă să își ia nenumărate precauții este confundarea planului politic — cine și cu ce bani a susținut ce intelectuali și ce tip de discurs — cu valoarea efectivă a operelor acestora. Autorul refuză categoric determinismele facile și reducerea contribuției intelectuale a unui autor la condițiile materiale care au determinat tipul de teorie pe care l-a propus, precum și izgonirea acestor filosofi din panteonul intelectual. Totuși, așa cum afirmam anterior, această investigație a colaborării dintre centrele de putere - fundații, servicii secrete, instituții (de la media până la edituri și universități) - și teoreticieni este de maximă importanță. Ea nu trebuie să încurajeze o perspectivă simplistă asupra operei acestor gânditori, dar, cu siguranță, trebuie să ne ajute să punem în context producțiile lor discursive și să înțelegem care au fost constrângerile de ordin material care le-au determinat forma finală. În plus, acest exercițiu ne poate ajuta să încercăm totodată să recuperăm figurile marginalizate ale marxismului occidental pentru a le pune în contrast, în special în ceea ce privește dimensiunea anti-imperialistă, cu varianta „oficială” a marxismului vestic. 

---

Referințe

Bernstein, C. (1977, October 20). The CIA and the media. *Rolling Stone*, (250), 55-67.

Corson, William R. (1977). *The Armies of Ignorance: The Rise of the American Intelligence Empire*. New York: Dial Press/J. Wade.

Rockhill, G. (2025). *Who paid the pipers of western Marxism? The intellectual world war: Marxism versus the imperial theory industry* (Vol. 1). Monthly Review Press.

text publicat inițial în revista Anthropos https://anthropos.ro/maria-cernat-progresismul-competitional-si-olimpiada-autenticitatii/