Cum a ajuns creditul să fie socotit inamicul public numărul unu (2)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

România se găsea, în toamna lui 2008, când a lovit-o criza globală, în faţa a două mari sfidări: resursele de creditare ale băncilor se împuţinau deja; în schimb, dorinţele şi visurile românilor privind creditele, mai ales creditele imobiliare, erau încă mari. Mai târziu, pe măsură ce criza a avansat, cererea de credite s-a restrâns dramatic.

Atunci însă, în toamna lui 2008, pofta de împrumuturi bancare sporea. La răscrucea acestor două stări, ritmurile creşterii creditării au încetinit, dar nu s-au oprit. Nu mai erau însă anii 2000-2007, când oamenii s-au repezit să ia credite iar băncile s-au dovedit generoase. Atunci, pe piaţa creditelor, fusese pus în funcţiune un orologiu mult prea grăbit.

Deşi încetinirea creditării, aşa cum timpul a dovedit-o, avea drept cauză criza, băncile comerciale nu s-au sfiit atunci să dea vina pe BNR. Încă din toamna lui 2008, Regulamentul 11 al BNR, abia intrat în vigoare, era învinuit că ar fi un stăvilar în calea creditării. Apoi, învinuirile aduse BNR şi-au diversificat ţintele, un cal de bătaie deseori invocat fiind dobânda de politică monetară.

Invocarea Regulamentului 11 a fost o ţintă falsă. Adevărul era altul. Un vechi dicton devenise mai actual decât acum un secol, când a fost pus în circulaţie: „Bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă”. E, desigur, o metaforă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, în relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul, o ţară, o companie sau o familie, creditele se reduc drastic când vremea e urâtă. Şi e clar că, atunci, în toamna lui 2008, când criza financiară tulbura vremea pe planetă, soarele se ascunsese în nori. Aşa că şi băncile româneşti, în politica de creditare, au pus în funcţiune un orologiu nou, care se grăbea încet.

*

          Practic, Banca Naţională a României a făcut atunci, în 2008, cu un ceas mai devreme, pasul pe care mai târziu, în plină criză financiară, l-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Numai că, până la jumătatea lui noiembrie 2008, băncile au aplicat de fapt vechile reguli. Dacă totuşi creditul s-a restrâns, motivul nu a fost regulamentul BNR, ci altul. Venea criza şi băncile nu mai dispuneau de banii de altădată, din 2006, din 2007 sau din primele trei trimestre din 2008. Dau un exemplu: în octombrie 2008 creditul în valută, pentru populaţie, a scăzut faţă de septembrie cu 1,2 la sută. Era vinovat Regulamentul 11? Nicidecum. Dovada? Creditul pentru companii – la care Regulamentul 11 nu făcea nicio referire – a scăzut cu 1,9 la sută. Nu regulamentul era aşadar factorul restrictiv, ci criza financiară globală.

          Referindu-mă acum strict la Regulamentul 11 din 2008, voi sublinia că adevărul e în titlul normei: limitarea riscului de creditare la persoanele fizice. Regulamentul pleca de la un fapt real: creditul e un contract între două părţi: una împrumută, alta se împrumută. E clar care sunt grijile părţii care se împrumută: să plătească ratele, lună de lună. Societatea beneficiind de două ori: prima dată, apar stocuri de case noi sau sunt vândute mai multe bunuri de consum; a doua oară, cei care şi-au luat case sau alte bunuri pe credit, sunt împinşi să aibă o grijă mărită să nu-şi piardă slujba ca să-şi poată rambursa creditul. Dacă îşi pierd slujba îşi pierd bunurile.

 Criza a îngreunat însă condiţiile de rambursare a creditelor. Apăruseră multe necunoscute. Aşa că griji şi mai mari au început să revină părţii care împrumută. Mai întâi, e nevoie ca băncile… să aibă ce să împrumute. Să fie finanţate, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi, li se cere băncilor să fie cu ochii în patru în selectarea clientelei, ca să nu-şi piardă banii acordând credite unor persoane care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Şi, în egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea să-şi piardă sursa de venit şi, în consecinţă, să-şi piardă chiar casa.

Banca Centrală a devenit totodată mult mai atentă la riscul de – nerambursare a creditului; şi la obligaţia de a-i feri pe cei ce se împrumută de nedorite drame ce ar putea fi determinate, pe parcursul îndelungat al derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate. Aşa cum s-a ajuns la cheltuielile pentru lumină, căldură şi întreţinerea locuinţei. Multe familii au intrat în încetare de plăţi. Şi nici faptul că veniturile românilor sunt încă modeste nu poate fi ignorat. O cerere de credit, ca să fie solvabilă, are nevoie de o acoperire solidă.

*

Mai amintesc că Regulamentul 11 al BNR a impus băncilor să-şi condiţioneze cu maximă stricteţe creditarea de o anumită bonitate. Lucru extrem de important mai ales după ce însăşi criza a introdus restricţii. În acelaşi timp, reglementarea din toamna lui 2008 cerea ca nicio bancă să nu-i dea cuiva un credit pentru satisfacerea poftei de consum doar în schimbul unei simple solicitări. Ci să-l întrebe obsedant cum stă cu pofta de muncă şi cu şansa de a avea un loc de muncă permanent şi cert. Mai mult, se impunea să-i verifice bonitatea, să-i pretindă acte din care să reiasă că are un venit îndestulător, ca să-şi poată plăti ratele şi, totodată, să-i rămână o sumă rezonabilă pentru consumul curent.

Cert este că, în noile împrejurări, ceea ce numeau “bunăstarea pe datorie” şi-a restrâns cercul. În acest context, Banca Naţională însăşi s-a văzut nevoită să intervină cu noi măsuri privind creditarea. Subliniez însă, apăsat, că Banca Naţională nu şi-a propus nicio clipă să blocheze creditul.  L-a înscris însă pe o linie de optimă raţionalitate. Aşa cum ceruseră deja Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. În acest sens, chiar în zorii crizei, a venit cu noi reglementări, plecând de la adevărul că creditul bancar rămâne şi va fi în continuare un motor important al economiei. Dar nici împrumutătorii, nici cei ce se împrumută nu au mai putut să sfideze riscurile. Şi, mai cu seamă, nu mai aveau cum să închidă ochii în faţa unei realităţi dure: aceea că banii din economisirile altor ţări deveniseră mai puţini, aşa că băncile au început să se bazeze tot mai mult pe economisirea internă. Iar Banca Naţională nu avea niciun drept să întoarcă spatele acestor realităţi. Şi  n-a făcut-o.

Entuziasmul de până în  2008, când unele bănci au împrumutat bani cu uşurinţă, avea să se răzbune în anii crizei. Băncile în cauză s-au pomenit încărcate cu credite neperformante. Şi, în plus, împovărate cu provizioane. O lecţie ce merită să fie bine învăţată.

*

Mizând pe creşterea temperată a creditului de consum, BNR şi-a propus – în anii crizei – să sprijine îndeosebi împrumuturile în moneda în care este plătit debitorul; totodată, a trecut la încurajarea extinderii creditului pentru investiţii imobiliare. Căci a fi lăsat, în recesiune mai cu seamă, ca nevoia de bani noi pentru consum să fi fost acoperită cu un exces de credite în valută şi fără limită de timp ar fi fost cea mai gravă eroare.

Au fost şi opinii potrivit cărora ar fi fost un nonsens faptul că BNR a venit cu astfel de propuneri de reglementare, cum au fost cele din Norma 11/2008, în împrejurările în care creditele nu mai erau stimulate de bănci, salariile nu mai urcau iar banii trimişi de compatrioţii noştri plecaţi în lume nu mai aveau putere să împingă prea mult înainte cererea internă. Numai că Banca Naţională nu face reglementări pentru câteva luni, ci pentru câţiva ani. Şi nu putea să nu fi ţinut cont de un adevăr adus de criză: acela că, pe planetă, excesul de bani nu va reveni prea repede. Banii vor fi, multă vreme, mai puţini şi mai scumpi.

          În anii recesiunii, BNR a venit cu reglementări noi, împărţind creditele în două mari clase: pentru consum şi pentru investiţii imobiliare. Ambele clase având un numitor comun: creditarea responsabilă. Iar dincolo de nenumăratele intenţii atribuite băncii centrale, de către cei ce s-au lansat în polemici pe marginea acestui subiect pe o scară largă – repetând teze vechi, de la „îngheţarea” la „blocarea” creditelor – BNR a avut în vedere, în continuare, deplina responsabilizare a celor care dau şi a celor care primesc credite. Plus temperarea creditării în valută. Şi cum, în limba română, acest cuvânt are trei înţelesuri, foarte apropiate între ele – a potoli, a modera, a domoli –, pot spune că toate aceste sensuri corespund politicii băncii centrale. Dar nici unul dintre ele nu are vreo legătură cu sensul dat de unii dintre criticii proiectului: de îngheţare sau de blocare a creditului în general şi a celui în valută în special. Un astfel de deznodământ nici nu era dorit şi nici nu era posibil. Când însă limitele adevărului au fost încălcate – şi Băncii Naţionale i s-a reproşat că bunăoară vrea să blocheze construcţia de locuinţe, deşi în realitate scopul era s-o încurajeze – s-a ajuns vrând-nevrând la dezinformarea celor interesaţi de viitoarea desfăşurare a creditării în România.

*

Actualele reguli, dincolo de faptul că nu impun nicio limită de timp atunci când creditul este luat în scopul unei investiţii imobiliare, introduc privilegiul ipotecii numai pentru acest tip de credit. În schimb, ipoteca nu va mai fi un privilegiu în cazul creditului de consum. În sensul că, garantat cu ipoteca pe o casă ori fără o ipotecă, durata unui credit de consum nu poate să depăşească cinci ani. 

          Dacă, în cazul creditelor pentru investiţii imobiliare, în linii generale este menţinut regimul reglementărilor din 2008, creditele de consum au un regim schimbat în bună măsură faţă de acele reglementări. Am amintit deja limita maximă de cinci ani. Ea exprimă o revenire la normalitate. Fiindcă nu era firesc să fie date credite pe 10-15 ani pentru procurarea unor bunuri de consum. Nu rareori, debitorul continua să fie dator şi să plătească rate pentru bunuri deja ieşite din uz, moral sau chiar fizic.

          Creditarea responsabilă afectează şi creditele mici. Acele credite (de consum) ce nu depăşesc, în echivalent, suma de 5000 de euro. Pentru că tocmai aceste credite, acum, dau de furcă băncilor. Întâi şi întâi pentru că băncile au dat cu foarte mare uşurinţă astfel de credite. Şi dacă au fost larg deschise căile de acces, o parte a populaţiei a dat buzna fără să se întrebe cum îşi va achita datoriile către bănci. Şi a ieşit rău. În totalul creditelor acordate persoanelor fizice, ponderea împrumuturilor mici nu a depăşit 20 la sută. În schimb, în totalul restanţelor înregistrate, ponderea restanţelor la creditele mici s-a dublat. Vedem limpede că responsabilitatea sporită cu care băncile au acordat creditele mari se regăseşte acum în numărul mic de restanţe. Şi invers, uşurinţa cu care băncile au dat acces la creditele mici se întoarce acum împotriva lor cu un noian de restanţe.

          Promovând un nou stil de creditare, întemeiat pe diminuarea riscurilor şi pe evitarea supraîndatorării, Banca Naţională a introdus de fapt o măsură prudenţială: “limitarea riscului de creditare”. Fără a bloca însă creditarea.

Criza va trece. Şi chiar dacă nimic nu va mai fi cum a fost, dacă însăşi lumea se va schimba şi vom fi obligaţi să alegem un alt stil de viaţă, creditul va continua să ajute mase mari de oameni să-şi înceapă viaţa cu viitorul. De fapt, cu propria lor proiecţie. Fapt ce-i va obliga să ţină cont de timp, să acumuleze bonităţi. Asta e o cale, cea mai grea. Cealaltă cale e să te mulţumeşti cu ce ai, să renunţi la luptă. Fiecare e liber să aleagă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite