Cu Stînga-n Dreapta

O carte a lui Costi Rogozanu, intitulată „Carte de muncă”, a declanşat o polemică între tinerii intelectuali de stînga, grupaţi în jurul mişcării de la CriticAtac (plus Paul Cernat, care nu aparţine propriu-zis acestui grup), pe de o parte, şi profesorul Nicolae Manolescu, pe de altă parte. Poate că termenul de polemică nu e cel mai potrivit în acest caz, mai corect ar fi să o numim dispută.

Spre deosebire de atîtea aşa-zise polemici care se poartă în spaţiul public de la noi, de această dată nu se folosesc invective şi nici atacuri la persoană, ci argumente şi contra-argumente, astfel încît cel care urmăreşte dezbaterea are ocazia de a-şi pune sieşi unele întrebări, va să zică e provocat la reflecţie.

Mai întîi, Paul Cernat a scris un comentariu la „Cartea de muncă” (îl puteţi citi aici) în care afirmă de la bun început că platforma CriticAtac este „cea mai importantă iniţiativă intelectuală a ultimilor ani”. Dincolo de aprecierile elogioase ale criticului de la Observator cultural la adresa cărţii lui Rogozanu, se întrevede cumva o afinitate ideologică şi îmi permit să presupun că tocmai acest lucru l-a iritat pe domnul Nicolae Manolescu care, într-un editorial din România literară (dacă vă interesează, îl găsiţi aici), le reproşează, printre altele, tinerilor intelectuali de la CriticAtac, dar şi lui Paul Cernat, radicalismul şi iresponsabilitatea: „Într-un moment în care vechiul socialism devine peste tot o social-democraţie modernă, a proclama un nou leninism sau maoism nu e profitabil nici ideologic, nici politic .”

Mă rog, o uşoară forţare a argumentului. În calitate de cititor ocazional al platformei CriticAtac, n-am avut niciun moment impresia că autorii materialelor postate aici ar proclama un nou leninism sau maiosm, ci pur şi simplu tatonează posibilităţile unei noi lecturi a marxismului. Dar, într-adevăr, una fără compromisuri.

Domnul profesor Manolescu se mai arată îngrijorat că o reinventare a criticii de direcţie (în articolul său, Paul Cernat vorbeşte despre actualitatea lui Constantin Dobrogeanu Gherea, promotorul „artei cu tendinţă”) ar însemna implicit o posibilă abandonare a autonomiei esteticului promovată de Maiorescu şi o întoarcere la „vremea copilăriei comunismului”. Iar lui Rogozanu îi reproşează anti-elitismul, cu alte cuvinte „confuzia populistă de valori”, întrucît între Andrei Pleşu şi Florin Salam, îl preferă pe acesta din urmă.

Disputa nu s-a terminat aici. Paul Cernat a revenit în Observator cultural cu un răspuns în care caută să lămurească, la rîndul lui, confuzia pe care domnul Manolescu pare să o facă între anti-occidentalism şi anti-occidental sau între anti-elitism şi anti-elitarism. În chestia luptei dintre „elitişti” şi „anti-elitişti”, Paul Cernat crede că Nicolae Manolescu a personalizat disputa, „trivializînd-o la nivelul unei bătălii pentru putere şi resurse”.  

Cred că  am spus deja mai mult decît era nevoie pentru ca cititorul acestor rînduri să-şi facă o idee despre miza disputei. Se prea poate ca asemenea dispute să nu intereseze decît un segment foarte restrîns al publicului, dar asta are mai puţină importanţă. Căci ecoul lor ajunge oricum, în cele din urmă, pe o cale sau alta, de regulă mult deformat, la nivelul maselor.

Ceilalţi autori de la CriticAtac au reacţionat, bineînţeles, fără întîrziere. Alex. Cistelecan, Iulia Popovici, Alexandru Matei, Florin Poenaru, poate şi alţii, dar eu am văzut numai intervenţiile acestora, intervin în dispută cu puncte de vedere inteligente (şi civilizate) şi, lărgind aria dezbaterii, caută totodată să exploateze la maxim ocazia de a-şi face oleacă de publicitate. Aşa că domnul Nicolae Manolescu rămîne, deocamdată, singur de cealaltă parte a baricadei, alte intervenţii de susţinere a poziţiei sale nu am citit.    

Poate vă întrebaţi de ce m-am băgat şi eu în seamă cu această ocazie. Am un motiv, ca să zic aşa, personal. Eu nu ştiu sigur dacă sunt de stînga sau de dreapta. Din punct de vedere ideologic, sunt un bîlbîit sau, dacă preferaţi, sunt ca rabinul din Buhuşi, le dau la toţi dreptate. Din acest motiv, de exemplu, nu m-am înscris în Mişcarea Populară. Mi-au făcut această propunere nişte domni veniţi din capitală, oameni de o excelentă calitate intelectuală şi ale căror intenţii, din cîte am putut să-mi dau seama, sunt dintre cele mai onorabile. Ba chiar mi s-a sugerat, într-un cadru privat, că aş putea obţine o funcţie importantă în organizaţia judeţeană, cu perspective dintre cele mai seducătoare. Programul Fundaţiei Mişcarea Populară mi se pare cît se poate de interesant, statutul acestei organizaţii are o serie de prevederi cu care orice om onest nu poate decît să fie de acord. Valorile sociale pe care le promovează şi principiile de funcţionare par să fie, de asemenea, ok. Pe de altă parte, calitatea staff-ului iniţial este dincolo de orice îndoială. Într-un anumit sens, adică în sensul bun, îmi aminteşte de Partidul Alianţei Civice, al domnului Nicolae Manolescu, în care m-am angajat la începutul anilor ‘90. Poate că tocmai ăsta e unul din motivele pentru care am declinat oferta. Dar nu numai. De fapt, eu cred că o mişcare populară nu poate fi de dreapta. Sau viceversa, dacă e de dreapta, nu poate fi populară. Dar să nu ne legăm de cuvinte, nu-i aşa? Care e deosebirea între socialism şi comunism? Naţional-socialismul e socotit de extrema-dreaptă, în vreme ce naţional-comunismul e socotit, din nu ştiu ce motive, de extrema-stîngă. Poate de dragul simetriei. Teoretic, orice ideologie politică inspirată de creştinism ar trebui să fie de stînga, fiindcă Iisus a venit şi a propovăduit pentru săraci, totuşi partidele europene creştine împărtăşesc ideologii de dreapta. Ca să nu mai spun că, la noi, liderii PSD-ului, partid declarat de stînga, sunt oameni cu averi colosale şi fac mişto de liderii Mişcării Populare, nişte intelectuali care trăiesc, ca şi mine, din salariu.   

Ştiu că lucrurile astea s-ar fi putut exprima într-un limbaj mai conceptualizat, mai elevat, ca să facă o bună impresie, dar las altora acest privilegiu. Pînă la urmă tot acolo am fi ajuns. Stînga e un mit. Dreapta e un alt mit. Iar eu, cel de jos, rămîn cu ale mele indecizii şi bîlbîieli. Adică, simt de-a stînga, dar, pardon de expresie, gîndesc de-a dreapta! Mai departe, orice ironie vă rămîne vouă, cum ar zice poetul.

P.S.

Într-o intervenţie ulterioară (pe CriticAtac), legată de disputa despre care vorbeam la început, Costi Rogozanu propune, în stil personal, o listă de teme a stîngii. Merită citită:

„Ai zis că vrei energie privatizată? Pa.

Sănătate privată? Marş.

Pieţe de asigurări deschise de un stat infectat de lobby? Pa.

Siguranţă bancară plătită cu drama acelei jumătăţi precarizate? Marş.

Ai zis că e normal să plece milioane din ţară să lucreze la negru pentru marile democraţii şi-i mai şi beşteleşti dup-aia că-s necivilizaţi? Marş.

Ai zis că nu e normal să pui taxe pe proprietate? Marş.

Ai zis că angajaţii n-au voie să se sindicalizeze? Marş.

Încă o arzi anticomunist şi faci compuneri inteligente cu echivalenţele dintre comunism şi nazism? Pa.

Ai zis că încurajezi învăţămînt privat? Pa.

etc.”